Îmi este foarte greu să vorbesc, sau să scriu despre Corneliu Constantineanu la timpul trecut. Parcă nu mă pot împăca cu gândul că el nu mai este printre noi, că nu-i vom mai auzi glasul cu timbrul său aparte și că nu ne vom mai întâlni la conferințe.

L-am cunoscut încă din perioada studiilor mele doctorale. Încă de atunci am remarcat disponibilitatea lui pentru a oferi o mâna de ajutor academic celor care aveau nevoie. Ulterior am ajuns să fim colegi la Institutul Teologic Penticostal din București. Era un om vizionar, poate ușor utopic, dorea să vadă societatea românească transformată prin influența creștinilor. Era un om cu o energie debordantă. Avea putere să empatizeze și să încurajeze pe studenți, pe colegi și pe oricine trecea prin anumite încercări ale vieții. Corneliu era un asiduu cercetător, un participant constant la conferințe și simpozioane științifice. Era un predicator al Cuvântului, un om cu deschidere nelimitată spre misiune.

Rămas bun Corneliu, ai intrat in partea ta de moștenire veșnică.

Rugăciunile și lacrimile rămân pentru Ioana și pentru cele două fiice zdrobite de durere. Dumnezeu să vă mângâie in aceste momente de grea încercare.

Eugen Jugaru