Sta omida pe o creangă și mâncând, se tot gândea:
„Ce frumoasă-i sora râmă! Eu de ce nu sunt ca ea?
Uite cum se tolănește în băltoaca de noroi…
Iar eu zac aici, în piersic, când căldura e în toi!

Doamne, pentru ce-am picioare și un trup așa pufos?
Mestec toată ziua frunze-n pomul ăsta noduros
Și mă uit cu dușmănie la prietena din glod
Doar-doar s-o-neca odată; să-i cânte viespea prohod!”

Cățărându-se pe-o piatră, o furnică i-a strigat:
„Cât te mai îndopi, omido? Tu nu vezi că te-ai umflat?
Vrei să devorezi tot pomul? Nu ți-e milă că-i altoi?
Sau ți-e ciudă că dă umbră râmei care șade-n zoi?”

„Ce te bagi și tu în seamă? Te-ai pierdut de regiment?”
O luă în râs omida, cercetând-o mai atent.
Dar, nemaiputând să-și ierte ochiul rău, gândul pieziș,
Își făcu sicriu din fire de mătase și frunziș.

„De n-aș mai vedea pe nimeni! De-aș muri într-un ungher!
Să trăiască alții, Doamne, binecuvântați de Cer!
Mie nu mi-ai dat nici straie și nici chip atrăgător…
Le-ai vărsat doar peste râmă și furnică, Iubitor!

Însă-acum aleg pe toate, Tată, să le dau uitării…”
Și-adormi omida, tristă, somnul metamorfozării…

Ca prin vis, văzu aievea toată viața ei de chin
De invidie, de ură, de frustrare și venin.
Și-ncepură s-o inunde remușcări și lacrimi vii
Și s-o doară tot lăuntrul, și s-o-nțepe ace mii.

Socotind că nu mai are multe clipe de trăit,
Îngână o rugăciune-n suflețelul ei zdrobit.
Dar, sub straiu-i de omidă, nici măcar nu bănuia
Că se-ascund aripi de înger îmbrăcate-n catifea…

Deodată, ca din moarte, tresărind, s-a deșteptat
O crăiasă din poveste, o fecioară de-mpărat!
În tăcere, se desprinse de coconul ei murdar
Omida schimbată-n taină într-un fluture: ce Har!

Și zburând spre sora râmă, o cuprinse-n brațe blând:
„De acum te las cu bine… Te-oi purta mereu în gând.
Iar când voi veni la toamnă, o să-ți fac un cuib de flori
Să te bucuri, surioară, chiar de n-o să poți să zbori…

Iar tu, draga mea furnică, să rămâi așa mereu;
Să-mi spui totdeauna-n față ce te-ndeamnă Dumnezeu.
Mulțumesc pentru mustrare… Pentru toate-ți mulțumesc.
Vorba ta dreasă cu sare m-a făcut să mă trezesc!”

Și pierzându-se în zare, micul fluture-mireasă
N-a mai fost nicicând aceeași omidă invidoasă…

mihaela mănescu
17 februarie 2021