Cum am crezut?

Ca un disperat. Evanghelia aceasta ajunge în dreptul meu, cu toată această galerie, cu tot inventarul de fapte și am decis să cred. Dar nu știu cum am decis acest lucru în toate articulațiile intime ale acestui act. Am ajuns la concluzia că sînt silit să cred și în același timp am primit credința drept dar. Am crezut, căutînd să mă îndoiesc, dar toate lucrurile au început să capete sens numai în raport cu credința.

Am crezut despre Cristos, în Cristos, lui Cristos, pentru că la un moment dat nu am mai avut încotro. Toate căile erau închise. Alternativa era moartea. Moartea fizică. Am crezut precum acel mușcat de șarpe, căruia i se spune să facă o prostie cît el de mare, un gest care n-are legătură cu nimic din ceea ce știe, cu nicio informație de care va fi avut parte, cu ceva care nu are loc în paradigm ape care și-a asumat-o. Cum poate fi posibil din punct de vedere chimic, metalurgic, farmacologic, biologic, herpetologic, zoologic, psihologic, oftalmologic cum poate fi posibil ca cineva să se uite la o tablă spînzurată într-un par, fie acea tablă în formă de șarpe, și să fie vindecat de o mușcătură de șarpe?

Trebuie să fii prost și cu totul disperat, trebuie să îți abandonezi violent vechea înțelegere asupra lumii și să accepți o mutație paradigmatică catastrofală, printr-o plonjare în ceea ce pare un haos intelectual, cu o disperare vecină cu cele mai înfiorătoare instincte sălbatice de autoconservare, ca să îți ridici privirea și să se uiți cu speranță la ceva care nu are legătură cu realitatea materială din jurul tău și cu legile care guvernează această lume vizibilă.

Acesta este credința mea, ridicarea aceea din sprîncene spre Isus-ca Șarpe atîrnat, singura soluție salvifică la mușcătura de Șarpe, o Persoană pe care n-am văzut-O niciodată, dar pe Care O știu, un muritor, despre Care nu știu dacă existența Îi este cu cea mai mare certitudine confirmată istoric, dar Căruia I-am încredințat viața, pentru că S-a dovedit nemuritor, pentru că a biruit moartea cu moarte.

Credința mea este acel act de nebunie, care se întîmplă să fie fericit doar o singură dată, pentru că alternative este numai dispariția.

Credința este să duci la gură ceva ce n-ai mai văzut în viața ta, să guști, să mănînci, și apoi să strigi Manna, Ce-I asta? Nu știi ce este, dar mănînci. Întrebîndu-te cum lucrează încă soluția oferită de Dumnezeu, ți-o asumi ca soluție.

Credința este să aștepți în fața unei stînci în pustiu ca în mod inexplicabil Stînca să se despice și de acolo să curgă apă proaspătă.

Experiențele anterioare nu promit nimic, informațiile despre apa din zonă lipsesc cu desăvîrșire, precedentele sînt de o cu totul altă natură și totuși stai în fața Stîncii, nu numai pentru că așa este porunca și promisiunea, ci pentru că nu mai este încotro, alternative este moartea de sete.

Credința este să stai în fața apelor, cu egiptenii în spate, nu pentru că există alte alternative, ci pentru că aceea este singura alternativă la moarte.

Acum, după ce am înșirat aceste rînduri, cîteva minute m-am aplecat pe balcon și am început să vorbesc singur, de fapt am început să vorbesc spre o Ființă pe care n-am văzut-o niciodată. Am început să mă rog. Am spus cîteva cuvinte în gînd, apoi cu voce tare. M-am auzit și am fost absolut sigur că am fost auzit. În următorul moment mi-am dat seama că tot ce am făcut, am făcut datorită credinței, prin credință, cerînd în același timp siguranța credinței. Credința creștină începe prin aflarea istoriei lui Isus, prima formă a credinței este despre Isus, continuă într-un dialog cu Isus, în rugăciune, pentru a sfîrși în Isus.

Știu că în momentul în care fiul meu va începe să vorbească singur, nu va fi nebun, va începe să creadă.

Pînă la urmă manifestarea climactică a credinței creștine constă în faptul că începi să vorbești AICI ȘI ACUM cu o Persoană despre care crezi că este Eternă, Infinită, Atotprezentă, pe care nu o vezi, care nu are trecut și viitor, Duh, dar care poate vorbi cărnii, adică începi să te rogi. Manifestarea desăvîrșită a credinței creștine constă nu numai într-un dialog, rugăciunea-dialog este doar începutul. Ea se săvîrșește în doxologie, în închinare.

De ce cred? Pentru că nu am încotro, pentru că nu există alternativa. Vreau să cred? Da! Pot să cred? Nu! Cel în care cred mi-a dăruit povara și darul, chinul și mîngîierea, crucea și răsplătirea credinței. Pierzînd cele mai scumpe prețuite în ultima vreme, am găsit cea mai mare comoară, o credință mai tare și mai de nezdruncinat, așa că strig împreună cu disperatul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Poate că este cel mai fascinant strigăt și cea mai penetrantă rugăciune pe care am învățat-o în văile disperării.

Marius Cruceru

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cum am crezut?

Comentariile sunt închise.