Istoria unei colinde

Suntem convinși că, după ce vei citi istoria colindei de mai jos, nu o vei uita niciodată…

Iată că am ajuns din nou vremea colindelor! În general, le cântăm în case sau biserici luminate, încălzite și împodobite sau la colindat, îmbrăcați bine, ieșind din mașini cu încălzire în scaune, între două reprize de sarmale și prăjituri.

În seara aceasta, vă prezentăm una dintre cele mai luminoase, calde, înălțătoare colinde românești. Ea nu a fost compusă în căldura și lumina căminului, ci în întunericul și frigul cumplit al unui lagăr comunist, unde Traian Dorz și Nicolae Moldoveanu erau întemnițați. Istorisirea e un pic mai lungă, dar merită citită. La final, vor fi redate și versurile. Relatarea îi aparține chiar poetului, Traian Dorz și poate fi citită în cartea sa, „Hristos-mărturia mea.” Aici e preluată de pe site-ul oasteadomnului.ro

”Compunerile noastre le făceam acolo într-un mod cu totul neobişnuit, după condiţiile pe care le aveam. La început, neavând nici un fel de mijloc de scris, compuneam poeziile strofă cu strofă şi le reţineam în memorie. Lucram o strofă şi o învăţam pe dinafară. Lucram a doua strofă şi le repetam, apoi a treia şi până la capăt, repetând-o toată, până ce mi se fixa pe totdeauna în memorie.

Apoi începeam a doua poezie tot aşa şi le repetam pe amândouă. După aceea făceam a treia – şi le repetam pe toate trei, spre a nu le uita pe nici una. Apoi a patra, a cincea, a şasea – şi tot aşa, repetându-le pe toate zilnic de la început.

Când am ajuns la o sută şi peste, am mai păstrat numai titlurile şi numărul lor. Poezia 59: „Suind din nou”; poezia 87: „O, adevăr”; poezia 115: „La anii răstignirii” – şi aşa mai departe. Când voi ieşi vreodată de aici şi voi avea un condei şi o hârtie, Domnul mă va ajuta să mi le reamintesc pe toate aşa cum le‑am compus şi să le scriu, despovărându-mi capul de toată sarcina lor care îmi devine din ce în ce tot mai grea…

Şi aşa am şi făcut. După mulţi ani.

Dar abia dacă am mai putut afla atunci jumătate din câte erau. Poate cele mai frumoase îmi fuseseră acoperite de molozul durerilor multe şi grele care se prăbuşise peste cele mai scumpe nădejdi şi gânduri pe care le înviasem şi le îngropasem pe acolo.

Umblând prin curte, am aflat o bucăţică de geam spart. Am luat-o înăuntru. Am uns-o cu scuipat, apoi am frecat-o cu săpun, întinzând peste tot cu degetul această pastă umedă. Apoi cu o cârpă am frecat peretele, presărând peste ea câte puţin praf mărunt de var. Aşa s-a acoperit sticla cu un praf alb pe care apoi am început să scriu cu un beţişor de chibrit versuri şi strofe de poezii, spre a le reţine mai uşor. Şi alţii mai făceau la fel…

Aşa am scris mai târziu textele evangheliilor duminicale pe care, la slujbele noastre cu fraţii preoţi, le citeam la Liturghiile noastre pe ascuns, pe după paturile din colţuri, spre a nu fi prinşi de cei ce ne pândeau.

Odată am compus un text de colind, iar Moldoveanu îi compusese melodia. Dar pe neaşteptate au venit şi ne-au scos din dormitor la o corvoadă afară în curte. Îndată însă am aflat că se făcea o percheziţie în dormitor la paturile noastre. Cineva ne pârâse. Gardianul ne-a găsit sub pernă ciobul de sticlă neşters cu colindul scris şi notat. Am fost luaţi şi duşi în poartă la comandant, certaţi, ameninţaţi, judecaţi: cinci zile de carceră.

Am fost duşi într-o încăpere goală şi fără ferestre, doar cu un mic gemuleţ cu gratii sus de tot. Pe jos, noroi. Se aruncau dimineaţa găleţi de apă, spre a nu te putea aşeza pe vatră. Mâncare: o zi, raţia scăzută, fără pâine; două zile, numai turtoiul şi apă. Seara se băga un pat gol, doar cu o rogojină şi o pătură. Am stat acolo aşa în frig, în întuneric şi în umezeală cinci zile şi cinci nopţi, doar noi doi şi încă un profesor care mai făcuse şi el ceva. Lui îi puseseră şi lanţurile. Nişte lanţuri groase şi grele ca nişte obezi, ţintuite cu ciocanul pe nicovală, ca piedicile pentru cai… Aşa am plătit noi frumosul colind pe care atunci l-am făcut, „Minunată-i Noaptea Sfântă”…”

Minunată-i Noaptea Sfântă, minunată,

sfânta pace înveşmântă lumea toată,

umple bucurii cereşti inimile omeneşti,

Noapte Sfântă, tu-nfrăţeşti lumea toată.

’Nălţătoare-i Noaptea Sfântă, ’nălţătoare,

vin păstorii, îngeri cântă, ieslea-i soare,

Steaua arde luminos, magii ’nalţă pe Hristos,

Maica-i raze, ceru-i jos, ieslea-i soare.

Bucurie-i Noaptea Sfântă, bucurie,

iadul cade, Moartea-i frântă pe vecie,

Profeţia s-a-mplinit, mântuirea ne-a venit,

– Sfânt Mesia, fii slăvit pe vecie!

Îndurare-i Noaptea Sfântă, îndurare,

cerul ne binecuvântă – haru-i mare.

Inimile vă gătiţi, pe Mesia să-L primiţi,

să vă facă fericiţi haru-I mare

Sursa:

https://www.facebook.com/100000538264849/posts/4052638741430695/?d=n

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Istoria unei colinde

  1. Pingback: Istoria unei colinde – Prea târziu te-am iubit…

Comentariile sunt închise.