Despre misterioasa putere a muzicii


În liturgica protestantă slujba bisericească nu este o tradiție, de aceea ea nu se înscrie în niciunul dintre așa-numitele rituri liturgice sursă. Bisericile evanghelice mai cu seamă au dezvoltat o multitudine de tipuri locale de oficiere a slujbei religioase. Însă elasticitatea formularelor liturgice a atras după sine și povara unor dezbateri și polemici privitoare la compoziția slujbei bisericești. Unul dintre subiectele recurente în aceste dezbateri este cel privitor la adecvarea genurilor muzicale moderne la contextul liturgic. Astfel, s-a ajuns inevitabil la întrebarea dacă linia melodică sau armonia poate induce stări sufletești incompatibile cu închinarea înaintea lui Dumnezeu. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci nu orice linie melodică este adecvată rânduielilor de cult. Dacă răspunsul este negativ, atunci tot ce contează este textul cântului religios, care îl consacră ca ofrandă duhovnicească bineplăcută lui Dumnezeu. Linia melodică nu mai prezintă nicio importanță.

Cred că o privire fugară în ograda gândirilor fondatoare ne va ajuta nu să articulăm sentințe supreme, dar măcar să ne facem o idee mai clară despre înrâurirea pe care muzica o exercită asupra ființelor noastre lăuntrice. Când spun gândiri fondatoare nu mă refer la cele care au așezat bazele teologiei și spiritualității creștine, ci la cele mai vechi, care au pus temeliile culturii europene. Având cunoștință despre viguroasele controverse schițate mai sus, mi s-au părut utile concepțiile despre muzică pe care Aristotel le exprimă în „Politica”.

În opinia sa, scopurile muzicii sunt trei. Primul este relaxarea. Al doilea este formarea caracterului. „Așa cum gimnastica realizează un corp de o anumită calitate, tot așa și muzica realizează un anumit caracter (ἦθος), obișnuindu-ne cu capacitatea de a ne bucura îndreptățit”. Al treilea este dobândirea înțelepciunii practice (φρόνησις), virtute cardinală în etica aristoteliană (VIII.1339a[15-26]). În consecință, melodiile au naturi ce corespund acestor scopuri: există (1) melodii entuziasmante, (2) melodii practice și (3) melodii etice. Rezultatul reflectă scopul și natura melodiei: (1) entuziasmul, (2) purificarea și (3) educația (VIII.1341b[35-40]).

Primul dintre scopuri nu-l preocupă în mod deosebit pe filosof, deoarece în concepția sa ușor elitistă acesta le este caracteristic celor umili, lipsiți de noblețea virtuții. Însă ceea ce mă intrigă este insistența gânditorului din Stagira asupra puterii transformatoare a muzicii. De pildă, însuși faptul că ea face sufletele mai entuziaste este o dovadă în acest sens, deoarece „entuziasmul este o afectare a sufletului (τοῦ περὶ τὴν ψυχὴν ἤθους πάθος ἐστίν).” (VIII.1340a[10]).

Dar cum se explică această puternică influență? În concepția sa, sufletul este o armonie (VIII.1340b[15]), iar ritmurile și melodiile corespund unor dispoziții sufletești precum mânia, bunăvoința, curajul, înțelepciunea etc. Aceste stări sunt trezite în sufletul omului, în funcție de natura melodiei: unele induc tristețe, altele tărie, altele înmoaie gândul, iar altele entuziasmează (VIII.1340b). Astfel, pe de o parte, fiecare suflet rezonează cu stările care îl caracterizează, pe de altă parte expunerea la muzica etică formează caracterul și îl înnobilează. „Muzica este capabilă să înzestreze sufletul cu o anumită stare morală (δύναται ποιόν τι τὸ τῆς ψυχῆς ἦθος ἡ μουσικὴ παρασκευάζειν)” (VIII.1340b[10]), după cum are puterea să-l și corupă. Aristotel dezaprobă folosirea unor instrumente și genuri muzicale, pe motiv că acestea nu au un efect etic, ci mai degrabă orgiastic (οὐκ ἔστιν (…) ἠθικὸν ἀλλὰ μᾶλλον ὀργιαστικόν, VIII.1341a[20]). Aceasta este muzica preferată de cei lipsiți de virtute, ale căror suflete „s-au îndepărtat de dispoziția lor naturală”, tocmai pentru că stărilor dizarmonice ale sufletelor lor le corespund devierile muzicale din melodiile „stridente și disonante” (VIII.1342a[15-25]).

Două concluzii majore putem trage din reflecția lui Aristotel despre muzică, așa cum apare conceptualizată în cartea a VIII-a a „Politicii”. (1) Muzica are puterea transformatoare, chiar și în absența textului. (2) Muzica pe care o preferăm spune ceva despre noi înșine. Ea aruncă o lumină în locuri obscure ale sufletelor noastre, la care rațiunea poate că nu a ajuns, deoarece ele se situează sub nivelul înțelegerii conștiente. În fond, spune gânditorul, „plăcerea este produsă pentru fiecare de ceea ce este propriu naturii sale” (ποιεῖ δὲ τὴν ἡδονὴν ἑκάστοις τὸ κατὰ φύσιν οἰκεῖον, VIII.1342a[25]).

Ciprian Terinte

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2797141467220932&id=100007753188658

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Despre misterioasa putere a muzicii

  1. taborsinai zice:

    Dacă e vorba de ”puterile misterioase aduse de cântare”, ca să nu ”batem apa în piuă”, ne-ar fi de real folos cazul lui regelui Saul, care fiind ”muncit de un duh rău, trimis de D-zeu”- 1 Sam.16:23, care îl împingea la crimă – 18:10. Dar se ”ușura” (elibera) la ”cântarea lui David” – ! Să reținem:
    1. -”David știa să cânte”- 16:18; 2-.”practica aceasta era știută în Israel”- 16:16.
    Iar dezbaterea în detalii, poate fi obiectul unei teze doctorale!

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.