Cad frunzele ca într-un dat al firii,
Plutind tăcut pe calea către moarte;
În cântec mut dând știre omenirii
Că pentru ele se va face noapte.
Întâi vor fi covor plăpând și moale,
Apoi gunoi la rădăcină în pământ;
La primăvară vor renaște-n altă stare,
Iar ce e vechi rămâne în mormânt.
Ne-asemănăm și noi cu-a frunzelor cădere:
Înmugurim, trăim și vine vremea să murim,
Dar câți țintim cu gândul spre-nviere
Și-n viața dăruită oare ce rodim?
Prin voia Lui divină există o chemare:
Ca în Copacul vieții să fii și tu altoi;
Dacă asculți de El, rămâi cu binecuvântare,
Iar dacă nu, răspunzi în ziua de apoi.
În straie de pământ urmăm a frunzelor cărare,
Călătorind și noi pe drumul veștejirii,
Dar dacă sufletul s-a înnoit la stare
Vom învia din nou, purtați în harul nemuririi.
Ne-asemănăm cu frunzele, dar mult mai mult
Copacul ce dă viață a fost Cruce
Și din jertfirea Lui, peste a inimii tumult
El a turnat cu drag odihna-I dulce.
Daniel Chereji
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.