Cad frunzele ca într-un dat al firii,

Plutind tăcut pe calea către moarte;

În cântec mut dând știre omenirii

Că pentru ele se va face noapte.

Întâi vor fi covor plăpând și moale,

Apoi gunoi la rădăcină în pământ;

La primăvară vor renaște-n altă stare,

Iar ce e vechi rămâne în mormânt.

Ne-asemănăm și noi cu-a frunzelor cădere:

Înmugurim, trăim și vine vremea să murim,

Dar câți țintim cu gândul spre-nviere

Și-n viața dăruită oare ce rodim?

Prin voia Lui divină există o chemare:

Ca în Copacul vieții să fii și tu altoi;

Dacă asculți de El, rămâi cu binecuvântare,

Iar dacă nu, răspunzi în ziua de apoi.

În straie de pământ urmăm a frunzelor cărare,

Călătorind și noi pe drumul veștejirii,

Dar dacă sufletul s-a înnoit la stare

Vom învia din nou, purtați în harul nemuririi.

Ne-asemănăm cu frunzele, dar mult mai mult

Copacul ce dă viață a fost Cruce

Și din jertfirea Lui, peste a inimii tumult

El a turnat cu drag odihna-I dulce.

Daniel Chereji