ÎN MEMORIAM – Nicolae Rotariu

În memoria fratelui Nicolae Rotariu, diacon în Biserica „Emanuel”, care a plecat la Domnul duminică, 1 noiembrie 2020, vreau să vă invit să citiți un articol scris de Cristina Chelariu, în 2009, în urma unui interviu avut cu dumnealui. Mulțumim Cristinei pentru modul frumos în care a surprins ceva din personalitatea fratelui Rotaiu.

“Slujesc acolo unde sunt chemat”
După ce i-am pronunţat incorect numele de câteva ori, drept pentru care spune cu umorul dumnealui binecunoscut: „e Rotariu…cu i şi nu Rotaru”, fratele nostru scump, cu numele complet şi corect Rotariu Nicolae, se aşază cuminte aşteptând întrebările pe care ştie că le am pregătite. Îmi spune zâmbind că are şaptezeci şi şase de ani, după care se opreşte, de parcă ar avea nevoie să privească în trecut pentru o clipă. Iar eu, urmărindu-i privirea, încerc să cuprind cu mintea lungimea acestor ani. Vorbind de ani, de vârstă şi de vremuri, dumnealui îmi povesteşte cum a venit la Domnul în anii 80, „pe vremea persecuţiei bisericii” adaugă simplu. Iar eu, notând cuvintele lui realizez că ştiu atât de puţine despre acel timp. Îmi iau o clipă să mă bucur pentru că în biserica noastră sunt oameni care ar putea scrie cărţi despre experienţele lor pentru ca şi noi, cei care am auzit doar despre persecuţie, să înţelegem mai bine ce a însemnat acea perioadă pentru mulţi.
Fratele nostru continuă apoi să povestească despre creşterea spirituală de care a avut parte la Templul Penticostal din Galaţi, apoi, cu bucurie în privire declară frumos că este unul din cei patruzeci de fondatori ai Bisericii Emanuel.
Şi iată… acum biserica aceasta împlineşte zece ani de existenţă. Zece ani în care am crescut centimetri spirituali, şi tineri şi bătrâni.
Fratele Rotariu adaugă apoi că nu e doar unul dintre fondatori, ci şi un slujitor care „în limita cunoştinţei, slujesc acolo unde sunt chemat. Cu tesla, fierăstrăul sau cu rugăciunea.” Îi privesc mâinile muncite şi mă înclin cu respect în faţa acestui om. Avem atâtea de învăţat de la cei care poartă numărul de ani pe tâmplele încărunţite.
Biserica „Emanuel” înseamnă pentru fratele nostru locul unde a găsit „un cuvânt bun şi sănătos, care zideşte”. De aceea, întrebat cum ar vedea această biserică în zece ani, dumnealui spune că şi-ar dori, „ca o linie în istorie”, să vadă terminată construcţia acesteia. Sunt sigură că în zidurile acelea se va vedea amprenta mâinilor muncite cu care îşi însoţeşte acum vorbele simple şi frumoase.
O întrebare pe care am adresat-o celor care au dorit să răspundă pentru revista aniversară este: „Aveţi fraţi şi surori în această biserică sau doar îi salutaţi cu Pace pe cei cu care vâ întâlniţi?” Pe chipul fratelui Rotariu se vede uimirea… şi răspunde într-o clipă: „Nici nu s-ar putea aşa ceva. Biserica aceasta e familia mea. E familia mea mare!”
De aceea, nici nu mai e nevoie să îl întreb care e lucrul acela preţios pe care dumnealui crede că Biserica „Emanuel” l-ar putea oferi celor care nu ne cunosc. Răspunsul său e clar: „Aş vrea ca toate aceste lucruri despre care am vorbit să fie scrise în inimă şi nu doar pe hârtie!”
De aceea, dorim cititorilor noştri ca tot ceea ce s-a scris pe hârtie… să se întipărească în inimă.

Cristina Tudose Chelari

https://www.facebook.com/394943980583192/posts/3422077337869826/

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.