Ploaie de toamnă

La moara lui Felix

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
 Din norii suflecați gospodărește
 Și pomii-s uzi și reci și interziși
 Și frunza-ngălbenită răgușește.
  
 Un univers de umezeală gri
 Se-nstăpânește peste tot și toate
 Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
 Are soluția-n… umiditate.
  
 De-atâta rece și de-atâta sur
 A zgribulit  și aripa nădejdii,
 Făcând din zbor doar un târâș obscur
 Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.
  
 Pătrunde umezeala până-n miez,
 În oase-i frig și-n suflet burnițează,
 Și pe pământul îmbibat, obez,
 Doar  deprimantul plumburiu tronează.
   Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
 Simt că sunt victima acestei toamne
 Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
 Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!
  
 Un suflu numai și a fost deajuns
 Ca să dispară-această apăsare,
 Și-am înțeles al Cerului răspuns:
 Deasupra norilor e veșnic Soare!
  
 Simion Felix Marțian 

Vezi articolul original

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.