Când am fost…

Când am fost în încercare, sufletul când sângera,
Ai turnat balsamul vieții peste rana mea cea grea,
alungat-Ai întristarea, alungat-Ai dușmănia,
din a cerului cămară mi-ai adus iar bucuria.

Când am trecut prin furtuna uraganelor din noapte
Te-Ai apropiat de mine, cu drag, cu duioase șoapte,
și mi-Ai spus: ” Eu te-ocrotesc, nu te teme, sunt cu tine”,
Ai certat vântul și marea, Ai schimbat răul în bine.

Când, zdrobit sub greul crucii, mă împiedicam de-un ciot,
în durere și suspine, strigam: “Doamne, nu mai pot !”
Tu mi-Ai dat din apa vie, mi-Ai umplut câmpul cu flori,
mi-Ai umplut cerul cu stele și sufletul cu flori.

Iar când toamna vieții vine cu vârtejuri și sindrom
eu, ca frunza-ngălbenită, gata să cadă din pom,
cam cuprins de oboseală simt că viața-i pe sfârșit,
Tu-mi arați ce frumos este soarele la asfințit.

Ce frumos e orizontul, unde pământul și cerul
se unesc, se-mbrățișează eternul cu efemerul,
ce taină-adâncă, duioasă și ce muzica măiastră !
Acolo doresc să-alerg, prin pădurea cea albastră !

Ștefan Dohanes

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.