Sonetul vârstelor

La moara lui Felix

Zvâcnesc în verde întomnate spasme,
Prezentului dând aer amurgit,
Și-arama pare că s-a-nstăpânit
Pe crengi ce-mboboceau entuziasme.


Mă simt, în pas cu toamna, desfrunzit,
Imun, însă, la geruri și sarcasme,
Căci nu-mi trag seva vieții din fantasme,
Ci sunt în Trunchiul veșnic altoit.


De-aceea mi-e amurgul luminos,
Și-n mine lăstărește bucuria
Sădită-acolo de Isus Cristos.


Da, port ca pe-o hlamidă mărturia
Și mi-este anotimpul grandios,
Căci toamna mea sărută veșnicia.


Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 2 octombrie 2020

Vezi articolul original

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.