Mi-e toamnă

La moara lui Felix

E toamnă-n mine, cum e toamnă-n lume, Sezon marcat de-un timp convalescent Ce-mi scutură frunzișul abundent Cu-argintul rece-al înghețatei brume.   Accept cu demnitate desfrunzirea, Dar, totuși, anotimpu-i incomod, Căci văd alături coșul pentru rod Și simt că nu mi-am împlinit menirea.   Mai am pe ramuri fructe ce așteaptă Un plus din seva și din timpul meu Și-apoi, înfășurate-n curcubeu, Să le așez pe-a veșniciei treaptă.   Alung și gândul ceții ce adastă La poarta zilei, dintr-un timp captiv, Și scriu cu soare, ca un laitmotiv, Pe rodul meu din toamna vieții, fastă.   Mi-e toamnă astăzi, cum mi-a fost ieri vară, Dar știu că nu-i în asta un declin, Ci rod în viață, dintr-un  plan divin, Și-un zbor dinspre-năuntru spre afară.   Privind cocorii care pleacă, Doamne, Îți mulțumesc că am bilet de zbor, Și-un ram ce este încă roditor În a vieții minunate toamne!   Simion Felix…

Vezi articolul original 5 cuvinte mai mult

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.