Poveste de Viață

Merg cu o șalupă maxi-taxi în Deltă. Lângă mine, o femeie înfiorător de slabă, tânără, cu un copil cu sindrom Down la 6-7 ani. Femeia e străpunsă de suferință. Copilul o pupă mereu, o mângâie, se joacă cu ea la nesfârșit. E soarele lui. O privește în fiecare clipă cu o admirație imensă. E nevinovăție și suferință.

Scot o cutie de tic-tac. Iau o bombonică. Copilul se uită atent. Îi dau cutiuța. De tot. Vrea să mă pupe și mă ia în brațe. Pentru el cutiuța e cea mai frumoasă jucărie din lume. O pupă.

Mă gândesc. Copilul ăsta nu va scoborî niciodată din rai. Mereu va iubi total. Nu va avea niciodată viclenie, premeditare a urii, falsitate, ipocrizie, rânjet satisfăcut la suferința oamenilor. Nu vă ști să mintă.

Însă. Va fi de mii de ori batjocorit, maimuțărit, imitat, umilit, respins, urât de o lume sălbatică și crudă.

Ce suferință și ce pierzanie ne pândesc pe noi, ăștialalți. Pentru noi iadul e o posibilitate reală. Pentru copilul cu cutiuța, nu.

https://www.facebook.com/751651100/posts/10158314047556101/?extid=b9BMWEnAa0VnNcVe&d=n

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.