De profundis

La moara lui Felix

DSC_8877a

(Rugăciune de miner)

Mă cheamă adâncul din nou
Și beznei cu râvnă mă dărui,
Dar nu sunt prin asta erou
Chiar dacă pot munții să-i nărui.

Cu patimă dau ce-i de dat
Și-n miez sfredelesc azi Carpații
Cu braț de oțel, încordat,
Dar nu cer prin asta ovații.

Nu, nu sunt deloc un titan,
Ci om ce câștigă cu trudă
Făcând cu sudoare un ban,
Căci, iată!-și casca mi-e udă.

Afară m-așteaptă ai mei:
Băieții pe Jiu,dau la pește,
Iar fata, leit mama ei,
Acasă cu ea, gângurește.

Și ochii mi-s umezi de dor,
Dar ceva deasupra trosnește;
În spate mă-ngheață-un fior
Iar inima-n piept se oprește.

Nu, nu! – strg spre cer. Doamne, nu!
În mâna-Ți divină sunt toate
Și știu că de-aici numai Tu
Mai poți cu-ndurare-a mă scoate.

Te chem de aici, din genuni,
Știind că puterea-Ți divină
Mai face și astăzi minuni
Și-aduce în beznă lumină.

Vezi articolul original 51 de cuvinte mai mult

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.