IERTAREA ESTE TĂMĂDUITOARE

,,F. Scott Fitzgerald a scris odată că: „Nu există actul al doilea în vieţile americanilor.’’

Nu cred asta. Cum aș putea?

Am 97 de ani și am făcut și am trecut prin atâtea, încât mă simt ca și cum aș fi trăit 200 de ani. Mintea-mi este încă ageră, sufletul mi-e plin și nu mi-am pierdut pofta de viață.

Unii dintre voi îmi știu povestea, pentru că mi-ați citit autobiografia din 2003, ,,Diavolul pe urmele mele’’. Sau ați citit despre mine în biografia bestseller a Laurei Hillenbrand din 2010, ,,De neînvins”, care a ajuns să fie ecranizat, în regia Angelinei Jolie.

Poate erați printre spectatori atunci când am vorbit la școala, biserica, spitalul sau organizația voastră. Poate m-ați văzut alergând cu o flacără olimpică sau într-un interviu televizat sau ați aflat despre isprăvile mele de război dintr-o revistă sau dintr-un ziar. Oare v-ați petrecut o săptămână în tabăra mea Victory Boys? Am ținut discursuri pe vase de croazieră și m-am adresat şi Armatei. Oare v-am oferit consiliere vouă sau vreunui membru al familiei voastre atunci când a fost nevoie sau doar am stat la mese alăturate în El Cholo, restaurantul meu mexican preferat din Los Angeles?

Am făcut o grămadă de lucruri, așa că orice e posibil.

Ca puști crescut în Torrance, California, în anii ’20 și ’30, le-am făcut o mulțime de necazuri părinților mei și cartierului meu, și de cele mai multe ori am scăpat nepedepsit. Dar, la 15 ani, mulțumită fratelui meu mai mare, Pete, mi-am schimbat viața. Chiar în al 12-lea ceas, el mi-a arătat cum să-mi canalizez abilitatea de a fugi de poliție într-un talent pentru curse pe pista de atletism a liceului.

Și, după un scurt început dur, mi-am însușit acest talent precum un colac de salvare ce-mi fusese aruncat. În 1934, pe când aveam 17 ani, am stabilit recordul mondial interșcolar liceal la o milă de 4 minute, 21 de secunde și 2 sutimi, în cadrul preliminariilor pentru Campionatele Statului California.

După absolvirea liceului, în 1936, am ajuns în echipa olimpică a Statelor Unite pentru cursa de 5.000 de metri, ieșind la egalitate, pe locul întâi, cu Don Lash, în calificări. M-am clasat doar al optulea la Berlin, față de alți mari alergători – Lash s-a clasat al treisprezecelea –, dar eu am fost primul din echipa mea care a trecut linia de sosire. Hitler mi-a remarcat ultima tură parcursă în 56 de secunde și a cerut să mă cunoască. „A, tu ești băiatul care a ajuns rapid la linia de sosire”, mi-a spus. Și asta a fost.

Am urmat cursurile Universității din California de Sud între 1936 și 1940 și am alergat cu pasiune. Am stabilit recordul la o milă la Asociaţia Atletică Naţională a Colegiilor în 1938, în confruntarea din campionatul din Minneapolis. Timpul meu de 4 minute, 8 secunde și 3 sutimi s-a menținut timp de cincisprezece ani. În 1939, am alergat cu câteva secunde mai încet, dar am câștigat din nou cursa de o milă. Scopul meu era să fiu primul care spărgea bariera de patru minute pe milă la Jocurile Olimpice de la Tokio, din 1940, iar opinia generală era că aveam o șansă excelentă. Dar cel de-Al Doilea Război Mondial mi-a stat în drum. Mi-a frânt inima.

Am obținut o slujbă la Lockheed Corporation în Burbank, California. În timpul pauzei de prânz, mă uitam cum, unul după altul, avioanele P-38 aterizau și decolau de pe aerodromul companiei. Asta mi se părea palpitant, așa că m-am înrolat în Forţele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii, ca să fiu pilot, dar am dat chix cu Școala de pilotaj pentru că nu suportam să mă învârt în aer.

În schimb, am devenit bombardier, staţionat în Hawaii. Am zburat în multe raiduri teribile prin teatrul de război din Pacific, de abia scăpând cu viață, atunci când bombardierul nostru B-24, poreclit „Superman”, a fost complet distrus într-un raid pe Insula Nauru.

Pe 27 mai 1943, în timpul unei misiuni de salvare în apropiere de Atolul Palmyra, la 1287 km la sud de Insulele Hawaii, avionului B-24 învechit pe care a trebuit să-l folosim în ultima clipă – nu mai zbura în misiuni de luptă – i-a cedat un motor în timp ce noi scrutam oceanul la 244 de metri. Ne-am prăbușit în Pacific. Fusesem prins în fuselaj și mă scufundam. Credeam că ăsta îmi era sfârşitul.

Printr-o minune, am supraviețuit. Când am ieşit la suprafață, am văzut că pilotul, Phil (Russell Phillips) și mitraliorul din coadă, Mac (Francis McNamara), erau și ei în viață. Oceanul era în flăcări și ceilalți opt membri ai echipajului muriseră. Am reușit să înșfac două plute de salvare, i-am acordat lui Phil primul ajutor pentru o rană gravă la cap și apoi ne-am instalat, așteptând ca băieții noștri să ne găsească.

Nu ne-a găsit nimeni.

Mitraliorul din coada avionului s-a panicat în prima noapte și a mâncat toate rațiile de ciocolată energizantă, cât timp eu și Phil dormeam. Acum, nu mai aveam nimic. Zilele treceau. Am supraviețuit din carnea crudă a albatroșilor care aterizau ocazional pe plută și din cei câțiva pești pe care rechinii nu îi prindeau primii. Am prins doi rechini mici și ne-am ospătat cu ficații lor. Nu prea aveam protecție împotriva soarelui și, după ce rezerva noastră limitată de apă s-a epuizat, aveam apă proaspătă doar când ploua. Dar aveam un avantaj: mințile noastre. Mulțumită disciplinei mentale, pe care o dezvoltasem ca atlet de talie mondială, și înțelepciunii pe care o absorbisem de la un înțelept profesor de fiziologie de la UCS (Universitatea din California de Sud), am fost capabil să mă mențin ager și să-l ajut pe Phil să facă același lucru.

În a douăzeci și șaptea zi, am văzut un avion. Salvarea? Nu, un avion de luptă japonez. Ne-a bombardat iar și iar. Ne-am lăsat în apă ca să evităm gloanțele și am stat cu ochii în patru după rechini și cu pumnul pregătit să-i lovim în mutră dacă se apropiau prea mult. Am scăpat fără răni, însă plutele au fost ciuruite și-au avut nevoie de goliri și peticeli serioase, în timp ce rechinii ne dădeau târcoale. Apoi, un rechin marele alb a început să ne vâneze.

După treizeci și trei de zile, Mac a murit. I-am dat drumul în ocean. Eu și Phil am rezistat.

Deja începusem să fac ceea ce face oricine în tranşee reale sau metaforice. L-am rugat cu disperare pe Dumnezeu să intervină, spunându-I: „Promit să te caut și să te slujesc dacă m-ai lăsa măcar să trăiesc.”

Până în a patruzeci și șasea zi, plutisem în derivă peste 3.200 de kilometri la vest de Insulele Marshall. După ce am supraviețuit unei furtuni puternice, am fost salvați în a patruzeci și șaptea zi, slăbiţi și aproape morți, de către japonezi.

La început, japonezii au fost decenți, însă de la asta am ajuns rapid la doi ani și jumătate de tortură și umilințe în numeroase lagăre de prizonieri, multe dintre ele administrate de Sergentul Mutsuhiro Watanabe, un gardian psihopat și vindicativ, poreclit „Pasărea”. Credea că dacă mă bătea îndeajuns, aveam să fac transmisiuni de propagandă pentru japonezi. N-am făcut-o niciodată.

Când s-a terminat războiul, eu şi Phil eram încă în viață și am reușit să ne întoarcem acasă. Presa m-a numit erou. Pentru mine, eroii sunt tipi fără brațe sau picioare – sau fără viață – și familiile pe care le-au lăsat în urmă. Erau atât de multe astfel de familii! Dar, pentru că eu eram un olimpic și o celebritate sportivă cu o poveste incredibilă – fusesem inclusiv declarat mort de către Armată – mi s-a acordat multă atenție. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut.

Ceea ce nu mi-a plăcut a fost că nu puteam să-mi găsesc locul în lume și că aveam ceea ce acum numim „Tulburarea de Stres Posttraumatic”. Ca să compensez pentru frustrarea crescândă și pentru dorința de a mă răzbuna pentru suferinţa prin care trecusem, beam prea mult, intram în încăierări și eram orgolios, dar nu aveam deloc stimă de sine. Aveam, de asemenea, tot timpul coșmaruri în care îl omoram pe Pasăre.

Cumva, am reușit să mă adun suficient cât să o întâlnesc și să mă căsătoresc cu fata visurilor mele, Cynthia Applewhite. Dar am intrat pe o pantă descendentă necruțătoare pe plan personal și aproape că am pierdut-o pe ea, familia și prietenii mei, înainte să ajung la pământ, să privesc în sus – atât la propriu, cât și la figurat – și să descopăr credința în 1949, într-un cort la un colț de stradă în Los Angeles, ascultând un tânăr pastor pe nume Billy Graham. Băutura a fost aruncată la chiuvetă. Gata cu fumatul. Gata cu bătăile. Și nu l-am mai visat pe Pasăre niciodată.

Dar să te hotărăşti să îți dedici viața lui Dumnezeu, oricare ar fi religia ta, nu înseamnă fericire instantanee, continuă. Mă aștepta multă muncă. Am luptat cu descurajarea și îndoiala și am încercat să mă împac cu ceea ce mi se întâmplase după ani întregi în care luasem viaţa de-a gata.

Credința mea a crescut. Un an mai târziu, m-am întors în Japonia. Am cerut să-mi întâlnesc gardienii – acum încarcerați drept criminali de război –, hotărât sa-i iert pe toți, în persoană. Cel mai greu lucru în viață este să ierți. Dar ura te distruge pe tine însuți. Dacă urăști pe cineva, nu rănești persoana pe care o urăști, te rănești pe tine însuți. Iertarea este tămăduitoare.

Voiam să-l iert și pe Pasăre, însă el figura ca dispărut, posibil sinucis.

Când m-am întors acasă, mi-am amintit promisiunea pe care o făcusem pe plută. În sfârșit, Îl căutasem. Acum eram hotărât să-L slujesc – și asta am făcut. Pentru mai bine de șaizeci și cinci de ani, m-am dedicat unei vieţi în care să slujesc și să împărtășesc povestea mea.

N-am încetat niciodată să mă minunez de răspuns.”

– Louis Silvie Zamperini, Nu ceda, nu renunța

Via: Petrică Huțuțui

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la IERTAREA ESTE TĂMĂDUITOARE

  1. Pingback: IERTAREA ESTE TĂMĂDUITOARE — Ciprian I. Bârsan | Mon site officiel / My official website

Comentariile sunt închise.