Marea Schismă

Au trecut 966 de ani de la Marea Schismă dintre Biserica de Apus și cea de Răsărit. Pe 16 iulie 1054, Cardinalul Humbert, delegatul Papei Leon al IX-lea la Constantinopol, încheie negocierile cu Patriarhia Răsăritului depunând în Catedrala Înțelepciunii lui Dumnezeu (Sfânta Sofia) o bulă de excomunicare.

Totuși, evenimentul care a ajuns să fie numit de istorici ”Marea Schismă” nu a fost privit de contemporani cu surprindere. Separația dintre Est și Vest, dintre Bizanț și Roma – cei doi poli religioși ai Europei – exista de mai multă vreme. Mai mult, contemporanii par să nu fi fost conștienți de implicațiile unui asemenea eveniment, credincioșii resimțind separarea de facto mult mai târziu, în timpul Cruciadelor.

Cauzele Marii Schisme sunt multiple și, probabil, nu vor putea fi niciodată indicate în mod clar. E limpede, însă, pentru toată lumea că excomunicările din iulie 1054 n-au fost decât vârful icebergului, la separare conducând mai mulți factori: întâi de toate lupta pentru dominație politică, socială și economică și, apoi, disputele pe anumite chestiuni dogmatice. Asupra prevalenței unora sau altora dintre cauze istoricii sunt împărțiți. Cei provenind din mediile teologice tind să explice separarea invocând aproape exclusiv disputele dogmatice, iar cercetătorii care lucrează independent de o confesiune sau alta acordă o mai mare importanță luptei pentru influență dintre Apus și Răsărit.

Una dintre cauzele Marii Schisme, acceptată unanim de istorici, este înstrăinare treptată a celor două centre politice și religioase ale Europei creștine – Roma și Constantinopolul.

Episcopii celor două cetăți au urmat același drum. Ambii conducători religioși se vedeau lideri ai întregii lumi creștine. Patriarhul Constantinopolului își luase titulatura de ”Ecumenic” încă din sec. al VI-lea, dar un asemenea privilegiu era revendicat de Papalitate de multă vreme.
În sec. al IX-lea și al X-lea, cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia.
Dincolo de aceste neînţelgeri privind lumea interesele politice, cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important. Existau trei probleme majore.
În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În sec. al V-lea și al VI-lea, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei ”Duhul Sfânt care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul sec. al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule.
Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei: folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în Occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată). În sec. al XII-lea și al XIII-lea, se va adăuga şi problema Purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.
Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care, în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la Filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053, închide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.
(Sursa: http://www.orthonews.ro )

Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.