Citesc azi, conform planului de lectură biblică adoptat împreună cu biserica locală, despre INVIDIA regelui Saul față de David (1 Sam 19-21 [1 Regi, în versiunea sinodală]). Îmi atrage atenția faptul că unul dintre puseurile homicide ale regelui survine tocmai cu ocazia unei victorii repurtate de David împotriva filistenilor (1 Sam 19:8). Zbuciumat de invidia sa viscerală, Saul încearcă să împlânte sulița în corpul celui care își risca viața în lupta cu inamicul întregii națiuni. David nu lupta atunci în interes propriu. Victoriile sale erau victoriile întregului popor.

O explicație discursivă a adevărului conceptualizat prin narațiunea biblică o găsesc la Platon, care arată că „invidiosul, tinzând să obțină pentru el locul de frunte”, manifestă trei atitudini toxice: le pune piedici altora, regresează el însuși în năzuința către virtute și, în cele din urmă, îi descurajează pe concurenții săi, diminuând astfel „gloria” comunității („Legile” V.3). Atât scriitorul sacru, cât și Platon scot în evidență faptul că iradierea negativă a invidiei trece dincolo de cercul celor direct implicați. Ea afectează grupul, comunitatea, națiunea.

Care este, însă, contrapartea pozitivă a invidiei? Atitudinea recomandată de Aristotel este EMULAȚIA. Pentru filosoful din Stagira, „emulația este o suferință anume, determinată de prezența bunurilor de preț (…), dar nu pentru că altul le are, ci fiindcă nu le avem noi înșine”. Diferența dintre cel animat de emulație și cel posedat de invidie este aceea că „unul se pregătește, datorită emulației, să dobândească bunuri, iar pe de altă parte celălalt, din invidie, îl dispune pe semenul lui să nu le aibă.” („Retorica” II.11).

Amploarea pagubelor cauzate de invidie este direct proporțională cu anvergura influenței pătimașului. Drept dovadă, campania de hăituire inițiată de regele Saul împotriva celui mai brav dintre generalii săi (David) diminuează drastic contribuția militară a acestuia din urmă în războiul contra filistenilor. Tot poporul lui Dumnezeu are de suferit.

Ciprian Terinte