Apocalipsa lui Ioan este cea mai târzie scriere a Noului Testament, datată în unanimitate de cercetători în timpul domniei lui Domițian (81-96). Spre deosebire de textele abordate anterior, Apocalipsa a apărut în contextul unei înverșunate persecuții anticreștine (vezi 1.9). În aceste condiții, atitudinea scriitorului inspirat față de Imperiul Roman este total diferită de cea pe care o avuseseră apostolii Pavel și Petru.

În Apocalipsa 13 puterea politică este portretizată ca o fiară, tocmai pentru a se descrie cât mai plastic războiul crâncen purtat de Imperiu împotriva bisericii. Fiara ce apare în viziunea profetului Ioan ieșea din mare. În culturile Orientului Apropiat antic, apele învolburate erau manifestări ale haosului primar potrivnic ordinii naturale instaurate de divinitate prin creație. Prin urmare, fiara reprezintă o putere ostilă Împărăției lui Dumnezeu. Multitudinea capetelor și a coarnelor încoronate semnifică faptul că nu este vorba despre o persoană anume, ci despre o instanță colectivă – puterea imperială. Numele de hulă înscrise pe capetele ei reprezintă zeificarea împăraților romani de către popor și pretenția Romei de a înlocui Pronia divină în existența supușilor ei. Se face astfel referire în mod special la cultul împăratului, care a început să se manifeste mai pregnant în istoria Romei odată cu domnia lui Octavian Augustus (27 î.Hr.-14d.Hr.) și a avut profunde implicații religioase. Acea perioadă foarte tulbure, marcată de flagelul războiului civil, a fost văzută de romani ca o expresie a mâniei zeilor. În aceste condiții, s-a născut așteptarea ca Octavian Augustus să-și asume misiunea instaurării unei pax deorum („pacea zeilor”) în Imperiu. Astfel, persoana împăratului a ajuns să fie percepută ca întrupare a acelor virtuți proprii zeităților din panteonul roman. Așa se explică faptul că orice gest de contestare a divinității împăratului era văzut și ca unul de subminare a stabilității politice. Fiarei i s-a îngăduit de către Dumnezeu „să facă război cu sfinții și să-i biruiască” (13.7), ceea ce înseamnă că mulți dintre aceștia l-au onorat pe Hristos prin martiriu. Cu toate acestea, victoria finală îi aparține lui Isus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Împăratul nebiruit, care va domni pentru eternitate împreună cu sfinții ce i-au rămas credincioși (19.20). Așadar, în Apocalipsa găsim un stat care își depășește limitele și care, prin cultul Împăratului, reclamă ceea ce i se cuvine doar lui Dumnezeu – încredere și loialitate depline.

Deci, în zilele noastre, în situația în care statul, prin evoluția procesului legislativ și în numele corectitudinii politice, își rezervă dreptul de a interveni în sistemul etico-axiologic al Bisericii, el se transformă într-un oponent al Împărăției lui Dumnezeu. Asta pentru că autoritatea sa rivalizează cu cea a lui Hristos, iar creștinul trebuie să-i rămână loial Domnului său, chiar cu prețul carierei profesionale, al siguranței traiului, al libertății și chiar al vieții. După părerea mea, sărbătorirea Sfintelor Paști acasă nu se încadrează aici.

Un exemplu elocvent l-am găsit în ediția de luni, 13 aprilie, a cotidianului „Evenimentul zilei” , care relatează cazul lui Colin Wright, fost cadru didactic la Pennsylvania State University. Decizia de a renunța la cariera universitară a survenit în urma presiunilor la care a fost supus de către conducerea universității pe considerente ideologice. Deși spune despre el că este un om de stânga, Wright a argumentat prin cercetările sale că sexul biologic este binar și că nu este un construct social, ceea ce a galvanizat spiritele studenților, colegilor și pe ale șefilor săi. Ideologia a avut întâietate în fața științei. Wright mai spune că a candidat pentru ocuparea unor posturi de cercetător sau cadru didactic în multe alte instituții de învățământ superior, dar convingerile sale privind identitatea de gen l-au făcut neeligibil peste tot. În prezent, Colin Wright demarează o afacere de coaching online privind condiția fizică și nutriția, după ce a pierdut orice speranță de a mai profesa în circuitele academice.

Iată un exemplu de situație în care autoritatea seculară – politică sau academică – se instituie ca instanță supremă și pretinde loialitatea ce i se cuvine doar lui Dumnezeu. Atunci, puterea guvernatoare devine o fiară, căreia creștinul nu-i mai datorează supunere. Două lucruri trebuie să rămână, însă, clare când vorbim despre nesupunerea legitimă față de guvernarea seculară. În primul rând, credinciosul este pus în situația de a se lepăda de Hristos prin tăgăduirea verbală sau practică a valorilor și principiilor Sale. În al doilea rând, nesupunerea legitimă nu trebuie exprimată violent, adică prin discurs virulent sau sedițiune.

Terinte Ciprian