Suspendarea serviciilor publice ale bisericilor readuce în discuție, pe alocuri cu un iz revoluționar, subiectul bisericilor din case.

Discuția clocotește de ceva vreme și în contextul unei biserici din ce în ce mai instituționalizate, ideea că adevărata biserică este cea care se întâlnește în case pare o invitație la o reformă eclesiologică, la o purificare a trupului de adăugirile și instituțiile umane și la o revenire la forma biblică de organizare. Ideea în sine se exprimă în tandem cu dezaprobarea față de tot ce pare uman, începând de la alegerea păstorilor și a diaconilor, până la organizarea simplă a unui program de biserică.

Din punctul meu de vedere, însă, „renascentismul acesta eclesiologic” pornește mai degrabă de la o interpretare romanțată, decât în urma unei exegeze curate și oneste a formelor de organizare incipiente.

Biserica din primele secole, așa cum o regăsim în Noul Testament, cât și în timpul perioadei patristice s-a întâlnit duminica într-o formă extrem de bine organizată și în timpul săptămânii pentru lucrări de evanghelizare și părtășie frățească, combinând cele două forme de organizare: în case și ” într-o casă”.

Casele romane care au slujit pentru întâlnirea bisericii de duminica, așa cum înțelegem din relatările lui Iustin Martirul (sec. II) au fost modificate pentru a acomoda un mai mare număr de oameni, până la apariția clădirilor consacrate în secolul IV. Primul plan arhitectural al unei asemenea case datează de la începutul anilor 200, plan care prevedea acomodarea unei audiențe de până la 70 de persoane.

Iustin Martirul, (apologet creștin din secolul II) ne spune că biserica (imediat după anul 100) se strângea într-un singur loc în ziua de duminică, iar Clement de Alexandria invocă 1 Tesaloniceni 5:5 ca suport pentru această zi. În cadrul întâlnirii se citeau memoriile apostolilor și ale profeților, conducătorul adunării instruia și îndemna la imitarea tuturor celor auzite, biserica se ruga în comun, iar după rugăciune urma Euharistia, care era administrată de conducătorul adunării, împărțită de diaconi și dusă și la cei care fuseseră absenți. La final era organizată colecta pentru orfani, văduve, bolnavi și pentru toți cei în nevoie.

Tot din apologiile lui Iustin aflăm că după terminarea predicii, cei care nu era convertiți, chiar dacă se aflau în procesul de catehizare nu era lăsați să participe la rugăciune, euharistie și colectă, deoarece rugăciunea era făcută în Numele lui Isus și doar cei din trupul Lui se puteau ruga astfel, iar aceștia, explică Gregory Dix in ‘The Shape of the Liturgy”, erau instruiți și evanghelizați în cadrul evenimentelor ca cele organizate de Pavel in Efes și în școala lui Tiran, Fapte 19:9. Aceste întâlniri nu aveau un caracter eclesiologic, ci doar de prezentare a Evangheliei.

Pe lângă întâlnirile acestea de evanghelizare, Luca menționează în Fapte 2:46, 12:12 și 20:8 întâlnirile bisericii din case. Cel mai probabil, creștinii se întâlneau în diverse locații, în funcție de zona geografică, pentru ascultarea cuvântului, rugăciune și frângerea pâinii. În anumite ocazii, la aceste întâlniri participau apostolii sau slujitori recunoscuți, așa cum se menționează în Fapte 20.

Două mențiuni:

Prima mențiune care trebuie făcută în privința acestor întâlniri din case este că expresia „frângerea pâinii” nu se referă în mod exclusiv la Euharistie. Dacă într-adevăr, Euharistia preia elementele din masa evreiască numită „chaburah”, masă unde frângerea pâinii era realizată de către cea mai importantă persoană din încăpere în contextul rugăciunii de mulțumire față de Dumnezeu, atunci este probabil ca evreii creștini să fi continuat să frângă pâinea acasă cu bucurie fără ca aceasta să aibă vreo valoare Euharistică. Indiciul pentru aceasta ar putea să fie întâlnirea dintre Isus și cei doi ucenici de pe drumul Emausului. Luca 24:30 ne spune cei doi l-au cunoscut la frângerea pâinii, și tot evangheliștii ne spun că Isus a precizat că nu va mai sta la o masa Euharistică cu ucenicii Săi decât în împărăția Lui.

Astfel, după cum reiese și din scrierile părinților bisericii, Euharistia era rezervată pentru întâlnirea întregii comunități creștine, (nu pentru întâlnirile de casă). Creșterea numărului creștinilor a schimbat situația, însă nu a impus celebrarea Euharistiei în spațiul privat, ci ea a continuat să fie administrată în întâlnirile congregaționale.

A doua mențiune se referă la faptul că în comunitățile urbane și rurale, spre exemplu, Corint, Efes sau Roma a existat mereu câte o singură biserică. Astfel, în timp ce Pavel se referă la mai multe biserici dintr-o anumită zonă geografică sau teritoriu, (Galateni 1:2, 22, 1 Corinteni 1:16:19, 2 Corinteni 8:1), când s-a referit la creștinii dintr-un singur oraș, el a scris unei singure biserici (1 Corinteni 1:2, Coloseni 4:16, 1 Tesaloniceni 1:1), chiar dacă biserica respectivă se întâlnea in diverse locații datorită lipsei de spațiu (Romani 16:23, 1 Corinteni 14: 23).

Mai mult, biserica în general a încercat să păstreze un oarecare echilibru între aspectul spontan, carismatic al întâlnirii și cel organizat.

Încercarea se poate observa în „Didache ” și „Hermas”, dar și în scrierile lui Clement și Ignație (sec I, II). Didache prioritizează profeții și apostoliI itineranți în defavoarea slujitorilor locali, însă prevede proceduri exacte de primire și verificare a acestora. Hermas se concentrează mult pe autoritatea dată de revelație. Clement, în scrisoarea către Corinteni, este evident în favoarea ordinii și a instituției (corintenii au continuat certurile și după epistolele lui Pavel). Ignație, în scrisoarea către Policarp de Smirna este primul care introduce ideea că nimic nu trebuie realizat în absența episcopului, și tot el vorbește despre 3 slujiri distincte în biserică: cea de episcop, prezbiter și diacon.

Mai târziu, în contextul ereziilor, Ciprian de Cartagina consolidează autoritatea slujitorilor în cadrul bisericii și așează temelia instituțională pentru divizarea comunității între clerici și laici. A se reține contextul în care Ciprian dezvoltă instituțional eclesiologia.

Forme de organizare se regăsesc și în relatările Noului Testament. Iuda este desemnat trezorierul grupului (Ioan 12:6). Biserica din Fapte 6 alege 7 diaconi pentru lucrarea administrativă a bisericii, iar slujbele consacrate în biserică sunt menționate în Filipeni 1:1, Fapte 14:23, 1 Timotei 3, Tit 1:5 în tandem cu lucrarea Duhului prin darurile spirituale din Romani 12:6, 1 Corinteni 12:4-11, 12:28-30, Efeseni 4:11.

Așadar, în timp ce biserica este domeniul Duhului, așa cum Tertulian prefera să spună, și în timp ce liturghia este una a Duhului, cum John Owen o numește, biserica este și va fi mereu, spune R. B Kuiper, locală și universală, vizibilă și invizibilă, militantă și deja triumfătoare, un organism și o organizație, existentă înainte de cincizecime și după, adevărată și falsă.

David Lavric