Mi-aduc aminte

Mi-aduc aminte, vreau nu vreau,
De anii din copilărie
De clipele când doar visam
S-ajung să-ți cânt Isuse Ție!

Eram orfan și nu aveam
Decât un dor și o voință,
O inimă-n care ardea
O flacără și azi nestinsă!

Un țel ce nu-mi părea de-atins
Privind prin ochii de copil,
Fiindcă greul m-a-nvățat
Să fiu retras, mereu umil.

În râsetele celor mulți
Îmi auzeam hilarul nume
Pe care mi-l batjocoreau
Cei dornici de deșertăciune!

Nu așteptam să mi se dea
Vreo importanță oarecare,
Mămica îmi spunea ades
Că tatăl meu e dus spre soare!

Sfios și sincer am crescut
Purtat de doruri neînțelese,
Celor din jur nu prea părea
De jalea noastră să le pese.

Nu m-a-nșelat sărmana mamă
Când spre Isus mă îndruma,
Știa că nimeni nu-i în stare
În viață a mă mângâia.

Colindul celor care cântă
Îmi sapă-n suflet amintiri
Care mă fac să lăcrimez
Și să resimt dezamăgiri.

Fiindcă teorii sunt multe
Ce ne vorbesc despre iubire!
Dar practic, suntem prea departe
De-adevărata dăruire!

Treceau pe lângă noi „cei mari”
Și ne priveau cu ignoranță,
Nu le păsau de-aveam sau nu
O lacrimă curgând pe față!

Azi știu că tot ce-am suferit
A fost o lecție de viață!
Să fiu cu cel de lângă mine
Împlinitorul de speranță!

De vrei să fii și tu la fel
Cu cel ce-și plânge suferința
Vei dovedi prin gestul tău
Că-ți arde-n inimă Credința!

Daniel Hîrtie

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.