N-aș merita atâta mângâiere

N-aș merita atâta mângâiere

Când suferințele mă copleșesc!

Doar Harul Tău mă umple de putere

Să pot să-ți spun, Isuse, Te iubesc!

N-aș merita să mă cuprinzi la piept

Când demonii îmi vor pieirea,

Te strig sfios și ești prezent

Să îmi aduci în grabă izbăvirea.

N-aș merita să-mi dai atâtea roade

De pe ogorul care-a fost lucrat,

Eu am trudit din zori până în noapte

Dar, Tu, Isuse, M-ai binecuvântat!

N-aș merita ca să-mi dai sănătate

Când oamenii îmi spun că sunt pierdut,

Mă scapi adeseori chiar și de moarte

Și mă ridici de unde am căzut.

N-aș merita să-mi dai înțelepciune

Când voia Ta aleg s-o împlinesc,

Fugind de-a lumii, multă, stricăciune,

Anevoindu-mă să mă sfințesc.

N-aș merita să-mi liniștești lăuntrul

Când de furtună sunt amenințat,

Îți mulțumesc, că-n barca vieții mele

Din tinerețea mea, Tu, Te-ai urcat!

N-aș merita, uitându-mă la mine

Cât sunt de slab și neîncrezător!

Mă plec în fața Ta, iubit, Stăpâne

Și-ți mulțumesc de-ntregul ajutor!

Mai am puțin de mers până la țintă

Și n-am să pot ajunge singurel,

Promisiunea Ta, mereu m-avântă

Că ești cu mine, pân’ ajung în cer!

Daniel Hîrtie

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.