Nu cunoștința ta cea multă

Nu cunoștința ta cea multă

Te face să fii înțelept,

Ci dragostea de Dumnezeu

E cel mai sacru intelect!

Nimic din tot ce-acumulezi

Prin studiul tău elementar

Nu te ajută ca să crești

Dacă de Domnul n-ai habar.

Prea mulți s-au scufundat în eu

Uitând că viața e un dar

Pe care Dumnezeu ni-l dă

Ca să cunoaștem al Său Har.

Ce rost să te afirmi că ești

Un doctor în ale științei

Când inima-ți este bolnavă

Lipsită de darul credinței?

Nici un folos n-avem din viață

Dacă în suflet n-avem pace,

Fiindcă mântuirea-i sensul

Care pe om îl satisface.

Tu poți avea tot ce-ți dorești

Din lucrurile trecătoare,

Dar niciodată fără El

Nu vei avea în suflet Soare!

Până la groapă toate-s bune

Și par valori aici sub soare!

Dar dincolo, în veșnicie,

Credința e triumfătoare!

E cea pe care o hulești

Și o ignori cu-nverșunare,

De ce nu vrei să o primești

Când este sfântă, salvatoare?

După o ultimă suflare

Pe care o vei da-n curând,

Numai Credința te va duce

La Dumnezeu, în cerul sfânt!

Toate rămân și trec odată

Cu trecerea din astă viață,

Dar dragostea de Dumnezeu

Să zbori spre ceruri te învață!

De n-ai păcatele iertate

Nici sufletul răscumpărat,

Degeaba ai trăit în lume

Fiind numit”om învățat!”

Dă-ți masterul care te duce

Direct în cer la Dumnezeu,

Crezând în jertfa de pe cruce

Vei fi purtat spre empireu!

Daniel Hîrtie

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.