Un musulman devine creștin – îndemnuri pentru cei sceptici sau atei

Ești ateu și nu crezi în Dumnezeu? Ești un intelectual al cărui nivel de educație e atât de mare încât te împiedică să crezi în Dumnezeu? Ești o persoană care iubește viața imorală atât de mult încât nu ai timp să te gândești la Dumnezeu ori la ce va urma după moarte?

Dacă ești una dintre aceste persoane, te rog să citești cu atenție. Dar și noi ceilalți care credem, pentru că materialul de astăzi, pe care îl voi discuta și săptămâna viitoare, sunt sigur că vă va captiva.

Redau pe scurt convertirea la creștinism a unui tânăr iranian, fost musulman, apoi ateu, iar apoi un om cu îndoieli al cărui nivel de educație l-a împiedicat să-l cunoască pe Dumnezeu.

Viața lui imorală l-a îndepărtat și ea de Dumnezeu, până într-o zi, când, din întâmplare, a citit în Matei 25 despre trădarea Mântuitorului. A fost momentul în care a început sa gândească rațional, să citească Biblia aprofundat, să se îndrăgostească de ea și să studieze cu amănunțit doctrina creștina.

La 31 de ani, în decembrie 2016 s-a încreștinat, îmbrățișând doctrina catolică, ramura, spunea el, cea mai veche a creștinismului.

Încep azi recenzia unei cărți de excepție publicată anul acesta și scrisă de iranianul Sohrab Ahmari, From Fire, by Water, My Journey to the Catholic Faith (Din foc, Prin apă, Călătoria mea la credința catolică). Lecturarea cărții de 207 pagini e lejeră, eu citind-o aproape în întregime călătorind cu avionul luna trecută.

Convertirea lui Sohrab la creștinism nu mai este o noutate de excepție. Explozia creștinismului în lumea musulmană e bine cunoscută și periodic sunt publicate cărți privind subiectul, cât și cărți care conțin mărturii personale despre convertirea la creștinism a multor musulmani. Dacă în 1979, când Revoluția Islamică a izbucnit în Iran, acolo trăiau doar 500 de creștini, astăzi numărul creștinilor din Iran se apropie de un milion, majoritatea lor fiind neoprotestanți.

Iar unii dintre creștinii iranieni, în special tinerii care trăiesc în Occident, au devenit scriitori prolifici privind adevărurile și atracția creștinismului pentru ei, iar unii dintre ei sunt foarte activi online și pe Facebook.

Ahmari s-a născut în Iran, în timpul Revoluției Islamice, într-o familie relativ înstărită, tatăl fiind arhitect, iar mama profesoară. A fost singur la părinți. Părinții erau musulmani, în sensul tradițional al cuvântului, dar nepracticanți. Acceptau tacit Revoluția Islamică, dar în spatele ușilor închise căutau scăpare pentru suflet și intelect în altă parte – în Occident. Prin ziare, posturi de televiziune americane, posturi de radio străine, iar apoi prin internet.

Educația religioasă primita de Ahrami în școală nu s-a prins de el. Era bătăuș, neascultător, dar, în anii adolescenței a început să discearnă o voce interioară care îi spunea că nu se comportă cum trebuie. A ignorat acea voce vreme de mulți ani, cu toate că ea era insistentă.

Sohrab redă detalii interesante privind viața în Iran sub tirania totalitară a islamiștilor, mai interesante pentru noi fiind raziile poliției moralității publice iraniene prin cartiere ori pe plajele Mării Caspice vara, în căutare de pornografie, alcool, droguri și pentru a asigura că femeile și bărbații rămân separați în spațiul public, mai ales pe plajă.

Panourile imense de pe plajele Mării Caspice aminteau femeilor să nu se dezbrace, iar bărbaților să-și stăpânească ochii și simțămintele. De interes pentru noi ar fi și detaliile privind traficul de vin făcut de creștinii armeni în Iran.

Anii trec. Părinții lui Sohrab divorțează, iar mama lui se recăsătorește. Mama are un frate în statul american Utah, unde locuiește de mulți ani. Fratele depune cerere de imigrare pentru sora lui și Sohrab, mama divorțează din nou și după patru ani de așteptare, Sohrab și mama aterizează în Țara Promisă: Statele Unite. La vremea aceea Sohrab era adolescent.

Voi continua recenzia cărții, sper, săptămâna viitoare.

Peter Costea

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.