Traim vremi in care cu inimi de gheata,

Umbla fiinte vii pe pamant,

Cu privirea stinsa, doar lacrimi pe fata

Si glasul mereu tremurand.

Privim si in jururi vedem deznadejde

Si oameni, ce fug disperati,

Nu se mai cunoaste nici sora cu sora,

Iar fratii tradeaza pe frati.

O lume intreaga ce e obsedata ,

De propria fiinta si~atat,

Nu mai iubeste si nu mai iarta,

Pacatul domneste cumplit.

Nu mai este mila si nu mai ajuta,

Nimeni pe acel ce-i sarac,

Nu mai are cine o mana sa-ntinda,

Celui ce-i abandonat.

Dragoste nu are nimeni sa ofere

Ci totii ofera doar rau,

Caci nu poti la om ce nu are a-i cere,

Adica pe Dumnezeu!

Sunt multi ce-s bolnavi de-o boala amara,

Ce este mereu tot mai grea,

Nu este trupeste ,un timp sa ii doara,

Ci este in suflet si-i grea.

Toti spun ca de vina e Tatal din slava

Pentru tot ce-i rau pe pamant,

Dar de vina suntem noi caci degraba,

Noi facem doar rau, nu ce-i sfant.

Dumnezeu da tot ce avem noi nevoie,

Ca sa-i ajutam pe saraci.

Dar nu facem asta de buna voie

Caci rau e tot ce poti sa faci.

Sunt oameni, ce-asteapta la colt de strada,

Si tot mereu langa ei treci.

Dar ochii tai rai nu pot sa ii vada

Caci sunt orbi si-nchisi ,dar si reci.

As vrea ca sa ploua cu ploaia iertarii,

Si vantul s-adie de vrea

Si sa vina ziua aceea a schimbări,

In inima mea si a ta.

Sa cada azi frunze arginti, chiar pe drumul,

Pe care pasesti si in loc,

Ca sa te opreasca atunci cand in cale-ti,

Sta cel ce nu are deloc.

Si-apoi sa vina din nou primavara,

Cu pasari, cu soare si cant,

Si sa se-arate iar frunzele-n pomii,

Ce le mai asteapta plangand.

Si precum frunza de primavara,

As vrea sa zaresc pe pamant,

O mana intinsa, care oferă,

O mana ce dă lăcrimând.

A. Prelipcianu