Pornind de la Beersheba, o armată unită de britanici, australieni şi nou-zeelandezi a împins din spate retragerea armatei turce peste deşertul arid. Atacul a lăsat în urmă suita de cămile care purtau apa. Sticlele de apă erau goale. Soarele ardea fără milă deasupra unui cer pe care vulturii se roteau în aşteptare.

„Capetele ne dureau”, scrie Gilbert, „şi ochii noştri deveniseră congestionaţi şi înceţoşaţi în acea strălucire orbitoare… Limbile noastre au început să se umfle… Buzele s-au făcut de un roşu înnegrit şi s-au crăpat.” Aceia care s-au retras din coloană nu au mai fost văzuţi niciodată, dar armata disperată a luptat până la Sheria. La Sheria existau izvoare, dar erau incapabili să cucerească acel loc până la lăsarea întunericului, astfel mii de oameni fiind condamnaţi la a muri de sete. „Am luptat în ziua aceea”, scrie Gilbert, „ca nişte oameni luptând pentru vieţile lor… Am intrat în Sheria în urma retragerii turcilor. Primele obiecte pe care vederea noastră le-a întâlnit au fost cisternele mari de piatră, pline cu apă de băut rece şi limpede. În văzduhul liniştit al nopţii, sunetul apei curgând în recipiente putea fi auzit desluşit, totuşi nici un bărbat nu a murmurat atunci când s-au dat ordine ca batalioanele să se şarjeze, de două ori mai intens, în faţa cisternelor.”

El prezintă apoi priorităţile grave: cei răniţi, santinelele de serviciu, apoi companie după companie. A durat patru ore până când ultimul bărbat şi-a băut porţia de apă şi în tot acest timp ei au stat la douăzeci de paşi de un mic perete de stâncă, de partea cealaltă a acestuia fiind mii de galoane de apă.

https://alexvivat.wordpress.com/2019/08/25/100-de-ilustratii-pentru-predici-ii/