Sonetul însetării

La moara lui Felix

Căprişoara (29)

Te doare amiaza, e albă și-ncinsă
Și calci pe pământul crăpat ca pe jar;
Alergi după umbre, dar ele dispar
În focul de patimi din vatra aprinsă.

Cu buze uscate sorbi foc din pahar
Căci setea, ea însăși, te fierbe nestinsă;
Văzduhul e-n clocot pe zarea întinsă,
Ah, unde e apa? O gură, măcar!

Și vezi cum un deal, purtând crucea pe frunte,
Tresare în verde, zvâcnind într-o oază,
Și-aruncă spre tine a crezului punte.

Se-mbracă-n răcoare cumplita amiază
Și-auzi, susurând ca izvorul din munte:
„Să vină la Mine acel ce-nsetează!”

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 26 iulie 2019

Vezi articolul original

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.