Plâns de codru

La moara lui Felix

Codru

Mă-ndeamnă codrul, hohotind cu ploaie,
Să scriu, plângând şi eu, de drama lui,
De trupul lui murind pe fierăstraie
Aici, în ţara mea…şi-a nimănui!

Mă-mbie pui de urs, muşcând asfaltul,
Să scriu de casa lor fugind prin gări
Când în vagoane s-a chircit înaltul,
Să scriu cu rumeguş de-abandonări.

Să scriu- dar, cum?- când muntele mă doare,
Şi dealuri care se despoaie dor,
Să scriu strigând, când codrul ţării moare
Ucis de lăcomie şi topor.

Când ştiu ce frumuseţi, ce bogăţie
A pus în ţara asta Dumnezeu,
Mă-ncearcă starea de vinovăţie
Că n-am luptat pentru meleagul meu.

Că n-am fost vocea răsunând din turmă,
Făcându-mă prin rugă auzit:
Dă, Doamne, minte, mintea de pe urmă
Acestui neam ce pare părăsit!

Dar simt că mă trezesc şi, ca revanşă,
Mă dau cu totul puilor de urs,
Făcând cu ei, spre-o vie avalanşă
De verde-n munţii noştri, azi, recurs!

Simion Felix Marţian

Vezi articolul original 4 cuvinte mai mult

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Plâns de codru

Comentariile sunt închise.