Sonet abrupt

La moara lui Felix

Abrupt

Cu palmele goale de steiuri zdrelite
Te caţări, simţind că şi gându- ţi asudă,
Pe coarda-mpletită din scrâşnet şi ciudă,
S-ajungi pe un vârf de dorinţe-mplinite.

Pe drumul marcat doar de luptă şi trudă,
În lacrimi de genele arse strivite
Se-neacă speranţe, şi mor otrăvite
Iluzii muşcate de patima crudă.

Dar este de-ajuns doar o rază de soare
Să vezi că din ceaţa ce- iată!- s-a dus,
O scară cu trepte de pace apare;

Se vede şi vârful, nu-i mult până sus,
Şi scara te-mbie să urci în splendoare,
Căci capătul scării îl ţine Isus!

Simio Felix Marţian

Vezi articolul original

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Sonet abrupt

Comentariile sunt închise.