Dor de poezie

La moara lui Felix

R[s[rit

Mă răscoleşte versul, cu dorinţa
De-a evada din mine, de-a fi scris,
Dar sunt zăgăzuit de neputinţa
De-al îmbrăca în strai de paradis.

Se îmbulzesc şuvoaie de cuvinte
Şi spumegă lovindu-se de dig,
Dorind să curgă viu în imnuri sfinte
Iar eu, neputincios, mă rog şi strig:

Părinte-al îndurărilor divine,
La Tine îndrăznesc acum, ca fiu:
Dacă ai pus atâta cer în mine
Dă-mi şi putere despre el să scriu!

Ai pus în mine dragoste şi pace,
Dar despre ele, Doamne,- cum să tac?
Învaţă-mă, Părinte, cum se face
Ca în cuvinte calde să le-mbrac.

Tu eşti din veşnicii, eşti Necuprinsul
Şi te descoperi lumii, celor vii,
Prin ceea ce-ai creat pe tot întinsul,
Dar vrem să Te vedem şi-n poezii.

Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.

Vreau să-mpletesc dantelării măiastre

Vezi articolul original 43 de cuvinte mai mult

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.