Pe piscurile înalte ale tristeții…

Pe piscurile înalte ale tristeții,
Eu m-am pierdut demult îndurerat,
Cu chipul întristat si-nlacrimat,
Astept si eu venirea dimineții!

Ce trist, căci m-am pierdut in intuneric
Nici o lumina nu se vede-n zare,
Astept Si eu in Universul feeric,
Sa vad cum iasa razele de soare … .

Si parca așteptând … am ațipit,
Si am uitat tristetea-mi si amarul,
Si-aud o șoaptă, care mi-a șoptit!
– Tu, trebuie sa bei întreg paharul!

– Dar Doamne ,nu ma vezi , ca obosesc?
Nu vezi cum ma-mpresoara, Doamne valul
Si doborât de tot eu ma trezesc,
Nu pot Isuse ,sa mai zăresc malul!

Te strig în disperare sa-mi răspunzi,
Si-mi spui mereu ca Esti aici cu mine,
Dar de ce taci acum si te ascunzi?
O unde Esti , căci iarăsi valul vine!

O unde Esti Acel ce esti salvare?
Ce-ai spus că nicicând nu ne părăsești
Acel ce Esti mila si îndurare,
Cad în genunchi, dar spune-mi ,
Unde esti???

O unde Esti si fata mea brăzdată,
De lacrime amare, si durere,
Am ridicat-o înspre cer deodată,
Si vad lumina … dincolo de stele …

Si ma trezesc din somn , dar tot în noapte,
Tot trist si-ndurerat, tot jos sub stele,
N-aud niciun ecou, n-aud nici soapte
Si imi îndrept privirea către ele.

Ma plec smerit , cu fata la pământ,
Cine sunt eu o mână de țărână?
Ca sa-ti vorbesc si chiar cu un cuvânt,
Sa întristez eu, fiinta Ta Divina?

Am inteles ca toate Tu le sti,
Si Tu , nu-mi dai mai mult decât pot duce,
Si pana sa ajung in veșnici
Eu stau smerit o Domnul meu, sub cruce.

Si stiu, ca orice valuri vor veni,
Si orice-ar încerca să mă doboare,
Cu Tine Doamne , eu mereu voi fi
De după nori, se va ivi iar soare!

Alexandra Prelipcean

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Pe piscurile înalte ale tristeții…

  1. Felicitări sora Alexandra

    Apreciază

Comentariile sunt închise.