Un om fericit

Auzit-am că, pe vremuri,

Dumnezeu ar fi dorit

Ca să afle, printr-un înger,

Dacă omu-i fericit.

Merse îngerul pe cale

Lumea-ntreagă colindând,

Când la deal şi când la vale,

Pe creştini tot întrebând.

Unul zise: – Cum pot, oare,

Fericit să mă numesc?

Să îmi fie cu iertare,

Nu vezi cât de mult trudesc?!

Altul zise cu durere:

– Eu aş fi, dar ce să fac,

Fiindcă banii-s la putere,

Iar eu sunt un om sărac!

Unul spuse cu mândrie :

– Eu am bani, ce pot să zic?

Am destulă avuţie,

Nu duc lipsă de nimic!

Însă, fericit, aş spune

Că nu pot să mă numesc,

Fiindcă n-am copii pe lume

Şi încep să-mbătrânesc.

Altul strigă cu ocară:

– O, ce fericit aş fi,

Dacă n-aş avea povară

O mulţime de copii!

Nu am ce le da la masă,

Tare mult mă chinuesc,

Cum pot oare cu-aşa casă

Fericit să mă numesc!

Când pe altul îl întreabă:

– Tu eşti fericit, ori ba?

Dând din cap, el spune-n grabă

– Hm!, nu prea, măria-ta!

– Dar de ce? Ce îţi lipseşte?

Zise îngerul suav.

– Aş trăi împărăteşte,

Dar sunt trist, că sunt bolnav!

Am umblat prin lumea-ntreagă

Pe la doctori, dar n-am leac

Sunt slăbit şi fără vlagă

Şi nu ştiu ce să mai fac!

Şi, cuprins de întristare,

Îngerul plecă mâhnit

Că în lumea asta mare

Nici un om nu-i fericit!

……………………………………..

Merse îngerul ce merse

Până când a întâlnit

Un om ce sudoarea-şi şterse

De pe chipul său trudit.

– Omule, te văd muncind

Şi ești mult prea obosit,

Ziua toată robotind,

Spune-mi: Tu eşti fericit?

Omul se-ndreptă de spate

Şi, privindu-l pe străin,

Îi spuse cu bunătate:

– Fericit sunt pe deplin!

Îngerul sări deodată

Iscodindu-l înadins:

– Casa ta-i dărăpănată,

Focu-n vatră ţi s-a stins.

Ai copii prea mulţi, se pare,

Şi cu greu îi creşti pe toţi,

Nu ai bani pentru mâncare,

Şi eşti fericit, socoţi?

– Eu nu te cunosc, străine,

Şi nu ştiu de unde vii

Dar, de vrei rămâi la mine

Până mâine-n zori de zi.

Iat-acum se face seară,

Nu-i bine să mergi pe drum,

Că sunt oameni răi pe-afară

Şi flămând vei fi oricum.

Nu am bani, nu am avere,

Nu am casa un palat,

Am în schimb, o mângâiere,

Că am sufletul curat.

Casa mea dărăpănată,

Cu căldură te-o primi,

Chiar de focu-i stins în vatră,

Om mânca ce s-o găsi.

Şi cu toţii stând la masă

Domnului I-am mulţumi,

Că spre noi mereu revarsă

Un noian de bucurii.

Să fii fericit în lume

Dacă vrei, nu e prea greu,

Că averea mea, vezi bine,

E doar Bunul Dumnezeu.

El îmi dă mereu putere,

El mă iartă când greşesc,

El mi-alin’orice durere,

El m-ajută să trăiesc.

Cine are-aşa avere

Are tot ce şi-a dorit,

Are-n suflet mângâiere

Şi e-n viaţă fericit!

Am copii pe lângă casă,

Am pământ să-l pot munci,

Am nevastă credincioasă,

Fericit de ce n-aş fi?

Îngerul să-i spună taina

Ar fi vrut, dar ce folos?

Se vedea că poartă haina

Dăruită de Cristos!

Bucuros, el se întoarse

Şi zbură spre cer grăbit,

Fiindcă, în sfârşit aflase,

Un om care-i fericit.

……………………………………..

Cine are-nţelepciune

Să priceapă, n-ar fi greu:

Fericirea nu e-n lume,

Ci e doar în Dumnezeu!

Dac-am fi, din întâmplare,

Întrebaţi şi noi cândva,

Conştiinţa noastră, oare,

Ce-ar răspunde? Nu sau da?!

autor necunoscut

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.