Nu fi sedus de frumusețe

Nu fi sedus de frumusețe

Când cauți cu privirea fețe,

Reclama lumii te omoară

Când crezi în ce-i pe dinafară!

Nu fi om slab și fără minte

Să crezi în trăsături, fierbinte,

Mai sapă-n caracterul lui

Să vezi gândirea omului.

Un zâmbet poate înșela,

Fii treaz și nu te bucura,

Pân’ nu vezi fapte și dovezi

Nici o privire să n-o crezi.

Chiar și o simplă întristare

Te poate înșela, chiar tare,

Frustrările împovărează,

Distrug lăuntrul când lucrează.

Fii paznic bun la ușa minții,

Căci nu toți oamenii sunt sfinții

Pe care-i crezi deosebiți

Încât cu drag să le deschizi.

Fii mai amabil, dar atent

Cu orice semen ce-i prezent

La poarta inimii din tine

Nu intre vreo dezamăgire.

În lumea asta poți vedea

Diverși actori ce pot juca

În roluri care par reale,

Dar sunt acte amăgitoare.

Vei fi înșelat oricând

De n-ai în tine Duhul Sfânt,

Chiar la altare stau luceferi

Ce joacă după cele drepte.

Mulțimile sunt surde, oarbe,

Pe scaune mai mult se doarme,

Se râde sau se plânge-n cor

Dar nu se-ntorc din drumul lor.

În sfanta sfintelor vin „zei”

Ce au statut de farisei,

Dețin în straiță chimicale,

Bucate ce-s ucigătoare.

Au calorii ce umflă firea

Și scad încet neprihănirea,

Cum anii se mai risipesc,

Creștinii falși se înmulțesc.

Chinezării spirituale

Au apărut prin adunare

În cantități exorbitante

În vremea cea de libertate.

Cântari și predici inspirate

Din combinații inventate

De oameni care vor succes

Dând falsului deplin progres.

Nimic nu pare-a fi păcat

Ci toate-s greșuri de iertat,

Vorbiri de rău și bârfe multe

Sunt simple stângăcii, mărunte.

Sindromul cel cancerigen

E o răceală pe teren,

Ne vindecăm doar aparent

Însă microbu-i tot prezent.

Nu ne mai miră lumea mare

Fiindcă-i soră de-adunare,

Iar frații cei fără sfințire

Ne sunt tovarăși de pieire.

Religia e loc de teatru

Un fel de joc ce pare amplu

Unde poporul se distrează

Iar sfântul se înapoiază.

În templu nu se fac minuni

Ci mai degrabă stricăciuni,

Dezbaterile statutare

Sunt arderile de pe-altare.

Nu mai sunt flăcările-aprinse

Ci candelele multe stinse,

Se doarme fără nesimțire

Departe de o ațipire.

Doar teoria stă-n picioare

Să dea speranței de mâncare

Dar moartea e asigurată

Când firea în popor tresaltă.

Prea multă” binecuvântare ”

Ajuns-a o încredințare

Că pocăitul har primește

Atunci când contul strălucește.

Nevoi or fi, dar prea de tot!

Nu mai sunt frați precum Nabot,

Sunt viile demult vândute

Iar filistenii stau în frunte.

Mă tem că rupem doar papuci

Și credem în niște năluci

Care ne fac s-avem iluzii

Fiind cu falsul în perfuzii.

Să fiu doar eu un negativ

Iar tu stimate, preventiv,

Să n-am dreptate în ce spun,

Mai bine ca să par nebun.

De nu-i așa…nu e nimic,

Să fiu doar eu acel ce stric

Prin scrisul meu acuzator

Ce pare prea incitator.

Mai bine să greșesc frumos

Iar tu să fii mai credincios

Decât să te îmbăt subtil

Cu vorbe dulci ca pe-un copil.

Să fie pace și frăție

Doar bucurie și iubire,

Fă Doamne să nu am dreptate

Ci-o inspirație aparte.

N-am să regret dacă greșesc

Prin sfatul dulce, părintesc,

Dar am să plâng o veșnicie

Că nu v-am spus mai cu grăbire.

Daniel Hîrtie

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.