Dumnezeu nu te va lăsa de rușine nici când vine vorba de inima ta

Am început seria postărilor cu ocazia împlinirii 25 de ani. Aceasta este prima.

E seară. Lipsește luna. Ori poate nu o văd eu. Îmi e dor de un cer plin de stele. Au trecut 6 săptămâni de când am văzut unul. Cred că sunt îndrăgostită de stele. Cumva, ca prin magie, ele luminează doar când e tare întuneric. ori cel puțin atunci le vedem noi lumina.

Parcă sunt asemeni lor. Doar că mie îmi e frică să lucesc. Sunt o fricoasă. Îmi e frică să vorbesc la telefon cu oameni noi, îmi e frică de înălțime, îmi e frică să merg cu liftul.

Și îmi mai e frică de ceva.

Îmi e frică de faptul că povestea mea de dragoste nu se va scrie, iar prin acest blog, cumva, unii vor zice că Dumnezeu nu poate face asta. Nu poate scrie povestea unei plângăcioase.

Da, îmi e frică de asta. Și nu e disperare. Mă gândesc că unii cred asta. Scriu despre așteptare de vreo 8 ani. Poate mai bine. În seara asta m-a întrebat cineva dacă am avut prieten. Nu, nu am avut. Nu știu să zic de ce. Dar nu îmi pare rău.

Zilele trecute mi-am pus un afiș pe perete: Lasă-ți credința să fie mai mare decât frica. 

Doar că e greu.

În ultimul timp s-au închis o grămadă de uși, o grămadă de lacrimi. Sincer, la 25 de ani m-aș fi văzut cu un copil lângă mine. Bine, bine și măritată, normal. Dar nu e așa. Uneori îmi zic că sunt singură din cauza punctelor de pe față, din cauza înălțimii, ori pentru că sunt dramatică, ori plângăcioasă, ori că vorbesc pere mult, ori prea puțin. Ori încă o mie de motive.

Dar totuși cred. Cred că El poate să scrie povestea unui fricoase. Doar că am nevoie să stau mai mult în pustiu să mă lupt cu ursul și leul, deoarece în ziua de azi a avea o căsnicie cerească e o adevărată bătălie contra lui Goliat. Iar eu nu vreau să mă mulțumesc cu mai puțin. 

Poate a trebuit să mă frâng în mii de bucăți să învăț că dragostea intră mai bine prin spărtură.

Poate a trebuit să fiu departe de toți pentru a înțelege cât sunt de iubită.

Poate a trebuit să frâng ca să gust iertarea.

Poate a trebuit să las totul deoparte și pur și simplu să cred. Nu în predestinare. E  o alegere. Am ales de multe ori prin atitudine, prin limbaj, prin fapte. E o alegere de a mă pune în mâna Lui. Și cumva, habar nu am cum, El face totul frumos la vremea lui.

Citește mai mult accesând:

https://www.boradoroteea.com/single-post/2018/04/04/25-Dumnezeu-nu-te-va-lăsa-de-rușine-nici-când-vine-vorba-de-inima-ta

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s