în picioarele goale,

într-o cămaşă demodată,

dintr-o bucată,

din cap până-n poale.

Păstori

cu feţele roz,

la volan,

se-mpiedică în El,

Îl claxonează,

Îl stropesc cu noroi,

Îl ocolesc.

Îl averizează.

…Păstrează pe chip,

demodat,

un aer blajin,

prea senin.

– Trebuie făcut ceva cu El,

se sfătuiesc păstorii cu zel;

Noi suntem ocupaţi,

paşii noştri sunt planificaţi…

Să se dea o lege,

să fie cumva internat

sau închis.

Omul acesta

nu ştie nimic din ce-i scris…

Noi suntem oameni respectabili…

Ne compromite reputaţia

tot trecând printre noi

şi oprind circulaţia…

Un copil de păstor

Îi face semne cu mâna

şi intră în vorbă cu El.

– Tăticule! Stai! Opreşte!

Nu pleca mai departe!

Ia-L în maşină cu noi!

Îl cunosc.

Vine la mine în fiecare seară,

când mă rog

şi mă mângâie pe frunte.

Are o poveste minunată, adevărată,

pe care mi-o spune până adorm.

Începe întotdeauna la fel.

Prof. Tatiana Topciu

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la

Comentariile sunt închise.