ȘTERGARUL

La cina cea de Paşte, în camera de sus,

înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.

Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină

pe azimile calde, pe mielul… fără vină…

Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.

Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,

un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,

cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,

să le aline talpa de colbul de pe drum.

Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?

Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare

când vasele cu apă, când praful pe picioare.

Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:

— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?

— Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân…

— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.

— Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul  între ei?

— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.

Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…

— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?

— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…

— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?

Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.

Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,

S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer

Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor

să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.

Şi-acum — a câta oară? — Se-aşază iar Isus

să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:

— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…

Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?…

Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.

Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!

Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,

batiste-n care lacrimi în taină se preling,

sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,

sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,

sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,

bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.

Se cere osteneală şi jertfă uneori.

Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.

Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,

cât mătura şi acul şi rufa de spălat,

cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.

ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.

Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,

să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;

să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.

… Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?

— Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

— Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…

— Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.

Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,

iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,

încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Isus

şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.

Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,

Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.

La jugul fără slavă Isus iar Se-njugă,

El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.

Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!

Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!

Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!

Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…

*

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!

Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!

Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;

dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

Costache Ioanid

https://www.resursecrestine.ro/poezii/16762/stergarul

Acest articol a fost publicat în Bucuria sufletului. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la ȘTERGARUL

  1. Spălarea picioarelor este un act al smereniei

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile sunt închise.