Toate din jur parcă poartă după ele un glas ce strigă „rămas-bun”. Viață noastră e la fel de scurtă precum visul pe care ți-l dorești uneori să îl retrăiești la deșteptare. Dumnezeu ne cheamă când într-un fel, când într-altul. Moartea ne bate deghizată la ușă; când o simțim ne doare, dar ne ușurează. Iarnă vestește gloria albului veșmânt al veșniciei. Copiii cântă cântări nedeslușite, rupte dintr-o limbă a îngerilor, iar florile, prin vremelnicia lor, îl vestesc pe eternul Hristos. Durerea ne strigă că slava nu-i aici, că raiul nu se naște în fire, ci în dumnezeiesc, iar dumnezeiescul din noi e deplin doar în Ceruri. Fără rădăcini înfipte prea adânc în pământ putem simți dorul de Dumnezeu mai tare. Ne este dor de împlinirea făgăduințelor pentru robii Lui, ne este dor de fericirea deplină pe care nu am gustat-o încă. Dumnezeu ne cheamă să fim cu picioarele pe pământ, dar cu gândul la lucrurile de Sus. Ne cheamă să investim în comori ale inimii, în argintul și aurul unui suflet curat. Dumnezeu ne cheamă să vestim pacea și să urâm ura, să dăm la o parte cărămizile din zidurile dintre noi, ca să ne putem prinde împreună de mâini până vom străbate zarea. El ne șoptește prin suflarea de azi că viața noastră trece și că eternul ne așteaptă la o clipeală de ochi, la un colț de stradă, la o ultimă răsuflare, la o moarte, la o tinerețe curmată.
Dumnezeu ne așteaptă…

Alina Paneșiu