Doi „taximetriști” stau la povești în fața porții doamnei doctor Mirelle din cartierul nostru. Își așteaptă „clienții” pacienți, care au probleme cu vederea și au ajuns în prag de seară să bată la ușa bătrânei doamne doctor.

Un puști desculț își târăște picioarele prin praful de pe drum și merge spre una dintre casele de pe dealul celălalt.

Strada „curge” la propriu direct într-o orezărie foarte abruptă, iar peste deal se revarsă un mic cartier, alcătuit din câteva case împrăștiate pe buza dealului.

În fiecare dimineață, copii și adulți care vin spre oraș, trebuie să traverseze această ruptură adâncă de teren – cam 80 de metri adâncime și 60 metri lățime – prin orezăria ce o traversează.

Tot pe buza prăpastiei, printre copacii ce o străjuiesc, se ascund îndrăgostiții ziua, iar noaptea grupuri de bandiți, care își caută victime vreo casă mai izolată sau oameni mai lipsiți de apărare.

Iubesc Madagascarul pentru că arată atâta de „sălbatic”, atât de contrastant și atât de simplu. Parcă m-am reîntors în anii copilăriei mele, când umblam cu picioarele desculțe pe stradă, bucurându-mă de praf vara și noroi, toamna.