„Am întrebat de mai multe ori colegi păstori cunoscuți, de la biserici cu nume, dacă ar supraviețui un scandal de proporții pe motive de – Doamne ferește! – imoralitate. Răspunsul a fost unanim: nu! Întrebi enoriașii dacă ar tolera un păstor compromis moral. Răspunsul unanim: nu! Și totuși, atunci când întrebarea nu mai este generică ci a prins contur nominal, de ce stricații din biserici, chiar în poziții de autoritate spirituală, găsesc suficient suport cât să terorizeze comunitatea, negând și explicând cu obrăznicie acuzațiile?…
De fapt, cine sunt cei care îi susțin? În primul rând, clanul intim, familia. Cu cât mai mare cu atât mai bine. Am privit cu dezgust jocul politicienilor prinși cu mâța în sac, afișându-și nevestele palide, încrețite de durere și rușine, stând în spatele nesimțiților ca o ultimă tentativă de a-și salva onoarea șifonată. Oameni care cu nerușinare își târăsc prin noroiul stricăciunii lor familia și comunitatea. Da, familia este nevoită să stea în dreptul lor până la moarte, cu orice preț, altfel le piere numele.
Apoi urmează clasa vrăjiților. Aceștia sunt atât de infatuați cu idolul lor încât nici dacă ar vedea imaginile murdare ale păcatului comis nu ar crede adevărul. Spălarea creierului lor și îmbibarea cu descântecele cultului personalității (mai ales dacă le-au intonat zeci de ani) sunt ireversibile.
A treia categorie de susținători este clica politică: oamenii care își calculează viitorul și își dau seama că au făcut prea mult parte din sistemul de acoperire a delincventului. Proorocii care l-au ridicat în slăvi (în timp ce se bălăcea în mizerie), garda care mirosea balta dar nu zicea nimic din spirit de arivism, incompetenții pe care i-a promovat împotriva și fără aprobarea bisericii…
Mai este și contingentul… stricaților, cărora le-a venit apa la moară. Vorba ceea, se întâmplă și la case mai mari. Îl aperi pe el, te aperi (și) pe tine.
În sfârșit, încheie plutonul cenaclul miloșilor, filozofii înțelegători și dușmanii victimelor, toți aceștia găsind circumstanțe atenuante, inconsistențe în șvaițer și modele biblice de stricați care au rămas împărați.
Funcție de dovezile și mărturiile aduse, puțini se pocăiesc cu adevărat și renunță, alții cad, unii nu! Supraviețuirea este și ea un fel de artă… de vreun fel.”
Pingback: CINE ÎI APĂRĂ PE STRICAȚII BISERICII de pastor Cristian Ionescu |
Multumesc!
Ce vremuri…ce text!
Exact! Nu ma mir am fost avertizati de catre Mântuitorul nostru drag! Acum noi cei fin generatia noastra avem o mare responsabilitate! Sa pastram invatatura curata a Scripturii
Ce text extraordinar! Oare autorul este inimă în inimă cu Dumnezeu? Oare patimile Domnului nu îi spun nimic personal? Eu aleg în aceste zile să mă gândesc mai mult la viața mea, la mersul ei, decîât la al celor din jur. Prefer să fac parte din plutonul miloșilor, căci Isus a spus: . Duceti-va de invatati ce inseamna: „Mila voiesc, iar nu jertfa!” Caci n-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.” Matei 9:13
Adevarul trebuie rostit! Insa asa cum ați spus trebuie sa alegem sa ne cercetam inimile
Apoi sa aruncam gunoiul
Cu toată iubirea de frați, și de adevăr necesară, cu sinceritate, constructiv și biblic, întreb, nu doar retoric, de ce „de această dată” frățietatea penticostală nu întreabă pe Domnul prin prorocii săi (din mai multe locuri), pentru ca Domnul să le descopere El voia Sa și starea inimilor. Amvonul e un loc special, însă a folosi toată „scena” și a te mișca cu microfonul în mână ca un actor pe scenă, și nu a sta locului (la un microfon fix) și a nu putea spune „Așa vorbește Domnul”; și a NU transmite smerit, ferm și clar voia Domnului, e un cusur derutant, poate dubios. Ca și faptul de a nu fi îmbrăcat fără cusur și a vorbi fără cusur. Un pastor de biserică mare, de oraș, nu are voie să aibă scăderi sau compromisuri, mai ales unde se transmite LIVE sau se înregistrează. Să nu dăm nici un prilej Diavolului.
Multumesc. Dumnezeu sa va binecuvanteze.