​

Sunt exact 2 luni de cand suntem internate la Spitalul de copii, din Oradea.
Rezultatul: leucemie limfoblastica acuta. Era vinerea, inainte de Anul Nou. Trebuia sa ne mobilizam foarte repede; urmau sarbatorile; trebuia sa incepem tratamentul. Nu am avut prea mult timp sa ne gandim;

Am plans ?? Da, normal, am plans un pic, doar sunt mama… dar am plans putin pentru ca fratii si parintii mei plangeau intr-o parte, familia lui Calin in cealalta parte… dar eu n-am avut de ales; eu trebuia sa ii incurajez pe ei, sa ii asigur ca sunt bine, ca rezist si ca accept situatia, dar stiu ca cel mai greu i-a fost lui Calin, pentru ca el mergea acasa seara, intr-o casa mare, goala si rece, trecand mereu pe langa dormitorul lui Abigail. Imi amintesc ca la o saptamana dupa ce ne-am internat am mers si eu pana acasa; imi era dor de Amos, doream sa petrec putin timp cu el si sa-mi mai iau cateva lucruri. Cand am intrat inauntru – acelasi sentiment: o casa mare, goala si rece. Trebuia sa intru in camera fetei…. pian, carti, jucarii… si nu va mai povestesc…….

Acomodarea cu situatia fetitei a durat cateva zile.
Ne-am mutat in salonul de la oncologie; un salon decorat cu mesajele si povestile celor care au trecut pe aici: „never give up”, ” Jesus loves me”… Ni s-a spus: „Faceti-va comozi, aici e a doua voastra casa, noi suntem familia”

De la medic la asistente si infirmiere – toti se comporta foarte frumos si sunt atenti cu noi.
Cand am aflat boala si am fost informati despre tratament am inceput sa-i explic si lui Abigail; trebuia sa o pregatesc pentru o sedere lunga in spital, in acelasi salon, caderea parului… I-am explicat ca spitalul este ca un hotel in care toata lumea ne serveste… desigur, cazutul parului…. I-am propus sa ne tundem impreuna zero, sa ne cumparam peruci si sa ne deghizam in personaje… a acceptat; ea si-a ales peruca Rapunzel, a si primit-o… Ne-am tuns treptat, eu o tundeam pe ea si ea pe mine…..asa, sa para o joaca adevarata. Cand a inceput sa-i cada parul tare am tuns-o zero; i se parea ca arata ciudat si insista: „mami sa nu te tunzi si tu ca nu vreau sa aratam ca doua ciudate”, mi-am dat seama ca nu ii face bine sa ma vada cheala (am ramas tunsa de Abi). Si pentru ea a durat sa se acomodeze cu noua infatisare; cand auzea ca cineva se indrepta spre salonul nostru, striga: „Mami, caciula, repede”, ooo, da, nu-i placea sa-i fac poze…

Noi nu primim vizitatori in salon, asa e regula si asa e cel mai bine pentru Abi, dar chiar de aici mi-am facut noi prieteni, am aflat povestile de viata a atator oameni, am impartasit bucuria si durerea atator mame…. aici am invata sa ma rog pentru cei in suferinta, aici am invatat sa incurajez, aici am invat sa astept si sa accept voia lui Dumnezeu… aici inveti cine si ce conteaza….

AICI inveti sa fi OM….

Dumnezeu a fost cu noi, am terminat primul protocol de tratament, am fost si in aplazie, Dumnezeu ne-a protejat, a fost cu Abi si am trecut usor. E-un har sa treci cu bine…

Trebuia sa incepem si al doilea tratament, dar inca nu am reusit, a intrat in a doua aplazie – care dureaza de mai mult de zece zile.
Mai asteptam analize, cand stim vesti voi publica…

Vreau sa le multumesc celor care s-au rugat, ne-au incurajat si au mers la donat de sange… multumim ca faceti parte din povestea noastra.

Mocan Aurelia Daniela