Vă propun atenției un articol, extrem de interesant, scris de prietenul meu Cristi. Acest articol este:
1. BIBLIC
2. PRACTIC- exemple concrete din viata reala a bisericii
2. REALIST – ne confruntam azi cu scesta problema
3. BINE DOCMENTAT- atat versetele biblice cat si ex. de cantare
4. STIL jurnalistic- adica atactiv, atent alcatuit, limbaj simplu dar deloc simplist, deloc agresiv ( fara patima)
Deci cu toata consideratia, spor la citit!
Cerințe biblice ale închinării
„Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.”
(Romani 12.1)
De pe primele pagini ale Bibliei vedem că închinarea a fost o cerință a Creatorului pentru oameni. Mențiunea ce trebuie făcută este că jertfa vechi testamentală este sinonimă cu închinarea, deoarece jertfa implica închinare. Imediat după căderea omului și izgonirea lui din grădina Eden, cei doi frați, fii ai lui Adam și Eva, aduc Domnului prima jertfă (închinare) menționată în Scriptură, însă Geneza 4.4b-5a face o remarcă pe care noi, din neatenție, o scăpăm din vedere, și anume: „Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, dar spre Cain și spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere”. Implicația este că înaintea Creatorului Universului, a tuturor văzutelor și nevăzutelor, tu și eu, ca și creaturi, nu putem veni oricum în închinarea noastră. Aceasta îmi vorbește, în primul rând, despre atitudinea celui care se închină. Avem părerea larg răspândită, și anume, „lasă, frate, Domnul se uită la inimă…” Da, avem dreptate, Domnul se uită la inimă, dar să nu uităm, El pretinde și așteaptă o atitudine corectă și veghere. Nu putem cânta „Trăim vremi de har ca Ilie…” și să trăim în neveghere! Scriptura ne învață: „Fiți treji, și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește, și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5.8), iar ținta numărul unu a vrăjmașului suntem noi, copiii lui Dumnezeu. Apoi, nu e deloc potrivit să venim la închinare și să cântăm „Lasă-L să te-atingă și vei fi eliberat…”, dacă nu ne-am rezolvat mai întâi problema cu aproapele nostru, căci Hristos ne spune: „Așa că, dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului, și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul” (Matei 5.23-24). Nici nu putem cânta „Voi veni cu bucurie înaintea Domnului…”, iar inima noastră să fie plină de amărăciune, de teamă, de răutate sau de invidie. Nu putem trăi oricum de luni până sâmbătă, iar duminică să așteptăm să experimentăm puterea și prezența Duhului așa cum este relatat în Fapte 2. Cincizecimea poate fi o sărbătoare prezentă doar dacă are la bază trăirile trecute: rugăciune, unitate, sinceritate adică… SPIRITUALITATE. Durerea este că noi ne dorim, așteptăm experiențe actuale cu o atitudine, trăire și „spiritualitate” ce nu au nimic în comun cu vremile trecute sau… mai precis, cu Scriptura. Cel de-al doilea pas al închinării are de-a face cu scopul închinării noastre. Adică, de ce ne închinăm sau care este motivul închinării noastre. Tot din Scriptură vedem că fariseii se închinau, aduceau jertfă, dădeau zeciuială, posteau chiar, dar nu de dragul Mântuitorului, ci din dorința de a-și promova propria imagine, de a-și clădi un nume și lista ar putea continua. Motivul închinării noastre trebuie să aibă de-a face cu dragostea noastră față de Hristos, trebuie să izvorască dintr-o inimă mulțumitoare și plină de bucurie că am fost salvați din mocirla păcatului și că avem garanția unei vieți veșnice în glorie, alături de TATĂL nostru CEL ceresc. Scriptura ne spune: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său” (Efeseni 1.7). Așadar, motivul închinării noastre înaintea Mântuitorul are la bază o inimă sinceră, curată și transformată de Hristos, însă acest lucru nu se va declanșa ocazional sau așa… la slujba de duminică, ci zilnic și indifferent de circumstanțele în care ne aflăm, în suferință sau bucurie, în boală sau sănătate. Cel de-al treilea pas al închinării este rezultatul. Ideea e simplă. Nu putem avea un rezultat bun, dacă acționăm greșit sau, mai precis, nu ne putem bucura de raiul lui Dumnezeu, unde va fi doar închinare, dacă nu am participat la „repetițiile” de pe pământ. Preludiul închinării își are rostul și valoarea lui deoarece el este liantul, legătura dintre „aici” și „acolo”, dintre efemer și veșnic. Este imposibil să avem pretenția că vom reuși o veșnicie să-I aducem laude și osanale, dacă nu am început sau nu am reușit de aici. Să nu uităm un adevăr esențial, Dumnezeu NU este preamărit sau slăvit prin frumusețea acordurilor muzicale, ci prin sinceritatea inimii. În lista descrisă de Pavel, referitoare la zilele din urmă din 2 Timotei 3, apostolul menționează „fără evlavie”, iar termenul tradus direct din greacă înseamnă „incapabil de închinare”. Acum, mare atenție, capacitatea închinării nu este dată de cunoștințele muzicale, tonalitatea vocii sau statutul eclezial, ci de caracter și, mai ales, de relația interpretului cu Dumnezeu. Vorbind despre închinarea din biserică, observăm cu regret un adevăr dureros și anume: puțini sunt aceia care pot afirma cu sinceritate că au o teologie practică a închinării. Avem de toate, îngustimea sau legalismul unora – considerat spiritualitate, popularitate în schimbul predicării adevărului, frica de a înfrunta formele seci și lipsite de sens și lista ar putea continua. Cu durere o spun, dar am ajuns să ne împiedicăm în niște bucăți de lemn și/sau fier (instrumentele muzicale) și să le clasificăm ca fiind spirituale sau profane, ignorând complet cartea a V-a a Psalmilor și felul de închinare adus de profeții și împărații din vechime. Sloganul nostru: „Dumnezeu este același, El nu se schimbă” – este luat din Scriptură, nu? De ce ne-am schimba noi atunci? De la această teologie simplistă am ajuns să considerăm ce este „nou” ca fiind păcătos, iar „vechiul” ceva sfânt, ce nu trebuie pierdut oricare ar fi prețul. Realitatea este că astfel am ajuns să slujim gustului nostru, nicidecum lui Dumnezeu. Ținând cont de toate acestea, cred că este lesne de înțeles diversitatea găsită în bisericile noastre atunci când ne referim la închinare. Că vrem sau nu, suntem chemați să dărâmăm zidul ignoranței, al mediocrității și al legalismului, fără a neglija, însă, frica de Domnul și simplitatea pe care ni le-au lăsat moștenire înaintașii noștri și cu care se închinau ei în prezența Celui Preasfânt. Menționez aici două realități, adevăruri biblice, ce ar trebui să ne dea de gândit: 1) Închinarea, cântarea de laudă este o „armă” ce poate pune pe fugă orice dușman spiritual, iar exemplul cel mai clar este în 1 Samuel 16.14-23, unde scrie că David cânta, iar „duhul cel rău trimis de Dumnezeu peste Saul” era pus pe fugă. Acolo nu era vorba de profesionalismul lui David în cântare, nici de regia muzicală și nici de nivelul studiilor muzicale ale lui David, ci, cu siguranță, avea de-a face cu prezența vie, reală și puternică a Duhului lui Dumnezeu care era peste David, un simplu cioban, dar uns și sălășluit de Duhul Sfânt; 2) Închinarea, cântarea de laudă poate fi soluția ce ne scapă din orice primejdie, iar exemplul simplu, dar atât de profund îl avem în experiența celor doi oameni ai lui Dumnezeu, Pavel și Sila, colegi de celulă, care în ciuda necazului în care se aflau, privați pe nedrept de libertate, cântau cântările Domnului cu o inimă plină de bucurie, convinși și siguri că CEL căruia I se închină are TOATĂ puterea în cer și pe pământ. Un exemplu contemporan tot atât de puternic este cazul lui Willie Myrick, un băiețel de 10 ani din SUA, care în 31 martie 2014 (avea 9 ani) a fost răpit de pe aleea din fața casei și urcat într-o mașină. Deși extrem de speriat, băiatul a început să cânte un cântec gospel: „Toată lauda este pentru Dumnezeul nostru” (Every Praise) pe care l-a repetat încontinuu, deși răpitorul său i-a poruncit să tacă. După aproape 3 ore de condus, acesta la eliberat pe băiat, lăsându-l să părăsească mașina! Glorie Domnului! Dragii mei, adevărata închinare NU înseamnă două strofe dintr-o cântare în timpul colectei și nici mulțimea cântărilor din timpul serviciului eclezial, ci atitudinea noastră zilnică față de Domnul și Mântuitorul vieții noastre; adevărata închinare nu este legalism, ci intimitate, sfințenie și bucurie în Hristos; adevărata închinare nu are nimic de-a face cu jocurile psihologice, ci cu prezența și profunzimea Duhului în viața credinciosului; adevărata închinare nu are nimic de-a face cu diversitatea instrumentelor musicale folosite, ci cu spiritualitatea celor care le folosesc. Pentru a trăi o închinare autentică trebuie: 1) să dăm Scripturii locul de cinste în modelul nostru de închinare; 2) să reconstruim podul dintre generații apelând la DRAGOSTE și RĂBDARE, nicidecum la jigniri, ironii sau constrângeri; 3) să recunoaștem că Biserica Primară s-a lăsat condusă și călăuzită de Duhul Sfânt, nu de tradiții sau obiceiuri; 4) să acceptăm că Însuși Hristos a afirmat că „adevărații închinători se închină în DUH și în ADEVĂR”, deci locul închinării adevărate este „în DUHUL”, iar forma închinării este „în ADEVĂR”.
În concluzie, să nu uităm: dacă ne dorim experiențele, trăirea și bucuria în închinare a Bisericii Primare va trebui să apelăm la DRAGOSTE, UNITATE și PĂRTĂȘIE, într-un cuvânt, la SPIRITUALITATE!
Așa să ne ajute Dumnezeu!!!
Cristian D. INDRIEȘ
Pingback: Cerințe biblice ale închinării by Cristian D. INDRIEȘ |