De ce acest mesaj?

20131221-092206.jpg

De ce acest mesaj?

Plimbându-mă, oarecum fără scop, pe dalele lustruite ale Mall-ului Orchard Park (Parcul livezilor) eram oarecum detașat de ceea ce mă înconjura văzându-mi liniștit de gândurile ce mi se înfiripau cu totul dincolo de ceea ce ochii mei trebuiau să vadă. Și când spun „trebuiau” mă refer la opulența mesajelor adresate, aparent, mie. Fețe ca într-o paradă sub privirea nimănuia s-au topit si ele împreună cu zgomotul de fond într-un fundal ciudat. Am fost, pentru câteva ore doar, departe de masa mea de lucru și mă bucuram de „schimbarea” de mediu și de atitudine ca într-o odihnă bine meritată. Mai târziu m-am dat seama că schimbarea de mediu pe care o doream era doar o iluzie întrucât privitorul din mine nu vedea si ascultătorul nu mai auzea. Apoi un ghiont ușor si un „Merry Christmass Bro!” m-a smuls din falsa mea reverie. Era Gerard, un frate și prieten care mi s-a revelat ca frate și prieten atunci când aveam nevoie de frați și de prieteni. El s-a făcut văzut și simțit cu vre-un an în urmă, cu ocazia pregătirii unei călătorii misionare în Romania. Hei, și avea de unde să-mi ureze un Crăciun fericit pentru că fața lui arăta un potop de bucurie. Slavă Domnului că mi-a ieșit în cale! După un scurt schimb de „ce mai faci?” și „ce mai e nou?” si o caldă strângere de mână Gerard și-a văzut de drum și eu de… „Stai puțin!”, mi-am strigat de parcă deabia atunci mi-am dat seama că eu am lipsit cu totul din decor. Am fost cu mine însumi și în mine însumi, deci prezent nicăieri! Și iată-mă deodată pus față în față cu isolita mea prezență sau absență într-un decor care are atâtea cu care să mă bucure. Și dintr-o dată am început să disting din zgomotele de fond frumoasele colinde de Craciun, repertorii cu grijă filtrate unde numele lui Hristos nu apare pentru ca cei câțiva însemnați cu fier roșu să nu se poticnească… Sărmana omenire!

Deci fețe, fețe și iar fețe… Părea o goană lunatică pe lângă și printre rafturile încărcate de posibile „daruri” de crăciun. Și era o goană în toate acestea înspre ceva greu de înțeles, ceva care să încapă într-o cutie colorată de carton. Orice, dar să fie, atâta vreme cât prețul e convenabil și favoarea pe care o primim în schimb este semnificativă! De la cine? De la Cristos? Noi încercăm să le justificăm prin ceea ce citim despre darurile Magilor. Hei, oameni, acestea erau închinare! Închinare la picioarele Regelui regilor și Domnul domnilor! Era acolo aurul unei devotiuni netrecătoare, era smirna unei inimi frumos mirositoare, era tămâia rugăciunilor sfinților de dintotdeauna care arde necontenit pe altarul ceresc. Daruri de Craciun? Ei bine, lăsați-mă să ma răcoresc si eu puțintel… Nu că eu stau cu piciorele mele pe puntea altei corăbii… Sunt și eu aici, în mall-ul orașului tot atât de surd la tunetul veșniciei cu care Cel Preaînalt încearcă să ne trezească atenția. Și noi, surzi ca de atâtea ori ne vedem ficare de treburile noastre. Încă o cutie de carton, încă o fontă roșie și o floare de plastic… Am fi vrut, desigur, ca sarbatoarea aceasta să nu trecă, nu de alta dar vrem să amânăm cât mai mult întâlnirea față în față cu statele cărților de credit, cu datoriile acumulate și așteptările neîmplinite. Și vedem cum, în ciuda sumelor considerabile pe care le-am cheltuit, vecinii nu se uită mai bine la noi, patronul nu ne-a promovat, rudele au pe alții mai aproape de ele ca tine… Apoi durerile de cap, kilogramele extra în jurul burții, colesterolul la înălțimi cosmice, depresia, insomnia… Crăciunul vine și se duce. Așa se duc anii noștrii cu risipa noastră de timp în ceea ce nu este adevărata sărbătoare, in ceea ce nu este adevărata închinare…

Apoi, doar ca o vagă remușcare, ne mai amintim de câte un flămând, toți deodată, toți în acelaș timp ca doar e Sarbatoarea Craciunui, nu? Și astfel „jertfa” noastră la cuza flămândului devine inutilă; flămândul se va îmbuiba o zi apoi va flămânzii pentru tot restul anului. Jertfă inutilă! „ Nu mai aduceti daruri de mancare nefolositoare, caci Mi-e scarba de tamaie! Nu vreau luni noi, Sabate si adunari de sarbatoare, nu pot sa vad nelegiuirea unita cu sarbatoarea!” Isaia 1:13

Oh, nu, va rog să nu credeți că am alunecat cumva pe panta cinismului! Cred din toată inima că această sărbătoare, Sărbătoarea Nașterii Domnului poate fi cu totul după voia Domnului atunci când rostul și esența ei este ÎNCHINAREA. Cadourile de Crăciun, după umila mea părere, trebuie să aibe în miezul intenției și al dăruirii tot un act de închinare. Și apoi, hai să ne gândim puțin. Întruparea Domnului a fost un act de dinainte rânduit și intenționat, a fost un act de supremă renunțare. Încipuiește-ți că esti un om bogat, un om de influență, cu putere asupra viații și a morții, ești cineva pentru care hotarele nu există și tot ceea ce mintea și inima îți dorește îți este la dispoziție. Ei bine, într-o zi to renunți la toate acestea în schimbul temniței. Imaginați-vă o situație ca această la proporții cosmice și chiar megacosmice…

În înțelepciunea infinită a lui Dumnezeu, într-o zi ca aceea a Craciunului, cu peste două mii de ani înainte, Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor a venit de bunăvoie în temnița noastră tridimensională infestată de durere, de boală și de lipsuri, infestată de păcat. Și chiar în cloaca această de mizerie și tristețe a existat un loc și mai smerit: ieslea de la Betleem. Acolo infinitul și pumnul de tină, eternitatea și viața ca un abur care se ridică puțintel și apoi piere s-au unit întrupat în cea mai minunată lucrare de la actul creație încoace. Actul mântuirii! Nu a fost o povară mai mare decât cea purtată de Domnul nostru de-a lungul celor treizeci și trei de ani. Murdăria urât mirositoare a păcatului, cele mai grele și mai înfricoșătoare boli, decăderea întregei umanități, entropia universului, toate acestea într-un trup de lut. Apoi sentința morții, spinii pe frunte, cuiele țintuind carnea de lemnul crucii…

Cu fiecare clipă, cu fiecare pas de la întruparea din Betleem, Domnul nostru a fost mai aproape de cruce. Și nu era înspre o moarte iminentă, neașteptată ci era înspre o moarte crescândă în durere și groază cu fiecare divină eliberare în cei muritori, cu fiecare vindecare divină, cu fiecare lacrimă ștearsă, cu fiecare înviere din morți, cu fiecare păcat iertat. Actul nașterii din Betleem a fost doar un început al celei mai cumplite morți!

Este frumos când ne întâlnim laolaltă în casa Domnului. Cântările par mai melodioase parcă, oamenii mai buni, mai miloși… Copiii totuși nu ne-au uitat, ne zicem, sunt cu toții aici, cu noi, râsul pare mai vioi și îmbrățișările mai din inimă. Este doar tradiția? Este doar un prilej de ospețe și mese de dragoste?

Este rândul tău acum, și al meu și al multora să ne întrebăm într-o clipă de liniște: Unde este inchinarea mea? Și mai ales de ce nu continuă această închinare pănă la cealaltă și apoi cealaltă sărbătoare? Haidem cu toții la picioarele Lui cu tot ceea ce ține de aur, smirnă și tămâie, să ne închinăm Celui care S-a făcut trup „și a locuit printre noi plin de har și de adevăr!

Preluat cu permisiunea autorului Slavomir Almăjan

Imagine | Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.